supradoză

atunci când pleci

ia-mi și liniștea

clipele de stat pe balcon și admirat apusul

paharele alea de vin turnând secrete

ultimele piersici feliate din vară

și inelul de plastic

pe care ne-am scris viitorul

toate scrisorile aruncate bezmetic

toate florile

caişii înfloriţi și mușcătura de câine

briceagul ăla cu care ne feliam amintirile în poze

și ochii

și ochii lasă-i deschiși

privește în urmă când faci trecerea

în tâmpla mea stângă s-au scrijelit veacurile

din tot pustiul rămas

îmi construiesc pereți și vise și fericire

zgomot de fundal când rotesc privirile pe tavan

când sorb ultima gură de bere înainte de spovedanie

când verile se blocau între imaginea cu părul în vânt

și cărăbușul ce-ți învelea umărul

aici se usucă iar copacii

și fiecare viscol

e un miracol de tăcere

căci în tăcere aștept venirea

lovitura aia de bici mulată pe carne

fiecare nerv își suprimă dorința de durere

forțez zâmbetele cu aceeași naturalețe

cu care îmi feresc corpul de soare

pe masa întinsă ca pentru ospăț 

pun tacâmurile de lemn și farfuria ciobită

mestec bucăți de ploi și înghit împărtășanii

peste acoperiș 

stelele devin lumânări 

și-n lumânări ard scrisorile

privesc caişii pocnind a fructe

inele de fum se rotesc mai greoi decât răsăritul

paharele de vin sparte se recompun mirosind a piersici

florile au tentă de foc

și în liniștea de acum

ochii se închid a plecare

mărturie

Ceva e rupt în mine. Simt fâșiile atârnând ca niște flamuri uitate pe un câmp de bătălie. Simt vântul șuierând printre ele, umflându-le ca vele mari ieșite din furtună. Și toată furtuna asta s-a transformat într-o liniște mai tăcută decât într-un mormânt. Sunt același om, cu riduri în plus și părul mai alb pe la tâmple. Dar am uitat să simt bucuria, râsul, mirosul ăla de acasă a dispărut impregnat în alte haine. Haine date, haine nepurtate, haine uitate. Haine aruncate atunci când Crăciunul bătea la ușă și toată fericirea mirosea a zăpadă lipită de ferestre. 

În întunericul de acum, diminețile au gust de lemn putrezit. Și pasul e mai apăsat și privirea mai plină de ură. De căutări ale negrului, de ascuns în unghere și de stat cu genunchii strânși la piept și lacrimi invadând tricoul ăla primit la ultimul Crăciun. 

Privesc prin geamul zoit cu ploile de acum. Vorbesc în capul meu cu umbra a ceea ce eram. Trec prin ședințe de psihoterapie și încă încerc să mă vindec. După fiecare ședința, îmi torn în stomac câțiva litri de alcool și tai toată greața amintirilor care bat în creier precum niște colindători în Ajun. După fiecare ședință, simt fiecare cicatrice pocnind și năvălind din ea puroi. Încă mă vindec, încă nu am pielea atât de tare să privesc lumina în ochi. Și încă ascund căutarea asta a întunericului atunci când spun că sunt ok sau sunt bine. Nu sunt bine, nu sunt ok. Nu voi mai fi bine. În sensul ăla, sunt schimbat. Văd binele în faptul că pot zâmbi, că pot mânca, că pot merge, că pot bea, că pot gândi. Dar unde e binele aici, în inimă, când ști că fiecare noapte se încheie privind singurătatea în ochi? Unde îți cari fricile, durerile? Unde le vorbești, unde le mângâi ca pe o pisică până adorm și uită să îți umble prin minte? 

Aici, în lumina difuză a unui bec, îmi arunc fricile pe covor și le las să mă prindă de haine și să îmi muște din carne. Le las să vadă spaima din ochii mei, le las să îmi planteze în trup dureri. Ascult colinde triste și jur că, de undeva de pe străzi, aud bocetul bunicii. Și în lumina asta difuză, văd umbrele prinzându-mi în piept garoafe roșii. Văd venele devenind râuri negre, înecăcioase. Văd carnea devenind o bucată înghețată, văd pielea palmelor mai palidă și mai lipită de degete. Închid pleoapele și zumzetul durerii îmi bâzâie în urechi. Îmi șuieră prin minte, printre fâșiile alea lăsate pe cicatrici ca niște bandaje. 

Deschid pleoapele și în fața mea e copilăria și ninsorile de altădată. Covrigii calzi, sărutul părinților de pe frunte, colindele mirosind a speranță. Fuga aia prin zăpadă spre brațele bunicii, când frigul îmi colora viața cu roșu în obraji. Acele de brad lipite de tălpi, ciocolata furată din pom în Ajun, când toată casa dormea lipită de vreo sobă. Îmbrățișarea părinților, ciocnitul paharelor de vin, somnul venit îmbrăcat în puloverul ăla nou. 

Și realitatea îmi sugrumă căldura simțită în piept. Acum, a venit și aici Crăciunul. Cu frig în tendoane, cu aceleași mișcări prin cameră. Mersul până la geamul zoit de ploaie. Privitul spre casele luminate. Acolo e cald și-s inimi fredonând colinde. Aici, inima mea e într-un surghiun din care nu se mai întoarce. Vin colindătorii și las ușa închisă. În întunericul de acum, doar o singură ființă cotrobăie prin unghere. Îmi simt fricile aducând covrigi reci și săruturi mirosind a depresie. Acele de brad sunt amintiri, acum am ace în inimă. Din sertar, scot bandajele rupte luate de pe câmpul de bătălie din trecut. Acopăr ochii cu ele și sting becul. Îmi iau locul în colțul canapelei, îmi iau înapoi forma de om chircit. Pe hainele ponosite, zăpezile devin lacrimi.

-ai nevoie de mine și nu știu ce se poate face-

și nici nu-ți caut azi vreo vină

din timpul nostru ne-am închis în noi

deschidem porți spre alte focuri

stăm

numărăm strigoii secundelor de tăcere

atunci când lumea e pustnică și grea

și apusul

e vâlvătaia aia care ne măcina inimile

și nu ai niciun drept să-mi cauți vină 

la colțurile casei

ai atârnat numai flori nemuritoare

mințile ne alunecă precum șerpii 

în dogoarea irespirabilă a nevorbirii

devenim doar simple amintiri ale unui trecut 

netrăit nesărutat netrezit

imaginări ale dimineții 

stând lipiți de pârguiala toamnei

-așa se uscau și merele cunoașterii-

iar de aici 

ne zicem bună ziua

și ai grijă și drum bun

cu pumnii strânși peste coasta tăiată 

peste costa lipită 

peste ochii deschiși și mintea golită

umblăm pământul cu aceeași pedeapsă 

prin fiecare pas culcat pe colb

dumnezeu ne apropie mântuirea 

e la final

când rămânem singurii care se pot privi

crez

-ai încredere în timpul tău -

pe cuvintele astea lăsam apa să curgă

în inima mea pictam noi apusuri

scene de toamnă devenind ierni

scriam povești pentru oameni mari

și le întindem în avioane de hârtie

unele planau ca visele prinse 

pe o boltă prea albastră 

în mersul ăsta anapoda până la mântuire și înapoi

îmi scuturam umerii a frig și vedeam secundele

părțile alea eliptice ale amintirilor

fuiorul bunicii învârtindu-se în miros de sobă

toate îmbrățișările părinților cuprinse în căldură

foile răsfirate pe podea

prin ele deschideam uși spre alte lumi

pe spinarea câinelui ciobănesc

fulgii făceau cruci și se topeau

exact ca primul sărut lipit de un stâlp

-inima îmi pulsa smulgând tendoane-

de atunci până acum

secundele au devenit minute care au devenit ani

îmi pieptăn barba

îmi pipăi carnea prinsă de oase

am pe brațele astea fantomatice

zeci de umbre ale celui ce am fost

urme desenate cu pixul și lipite

exact ca mesajul asasinilor neștiuți

-decupez din piept bucata asta de R

cu bucata asta de A și D și U-

în locul literelor sunt bulgări mari de lumânări topite

și toate se scaldă-n tămâie

închid apa

deschid pleoapele

printre aburii gonind spre plămâni

văd urmele alea de vise ajungând în vrie

căderea fuiorului a brațelor a hârtiilor

umbrele mele îmi fac cu mâna și spun

-salut

ai ajuns la izbăvire - 

spre bolta asta mai albastră decât dumnezeu

mărturisesc un păcat spre iertarea amintirilor

dialog

desfacem o bere

-prima bere băută împreună -

îți povestesc despre primele iubiri

despre cum viața

e ca fulgul de zăpadă uitat

pe un geam de autobuz aflat în depou

când lumina aia galbenă

îi îmbrățișează răceala

îți povestesc și de ultimele iubiri

de zonele alea noduroase aflate la sfârșit de cuvânt

cu privirea verificând orizontul

în căutarea unui punct de speranță

stăm la taclale

îți zic de viața mea lipsită de tapet

când pereții au mucegai și ferestrele sunt negre

sau când durerea

își spală fața în creier

și toate păcatele devin ale mele

cum ale mele devin

și frunzele toamnei uitate la uscat

-mai ales alea de mesteacăn

galbene precum becul aflat într-un depou-

desfacem o bere

o gură pentru bunici

o gură pentru rude

o gură pentru viitor

punem sigiliu pe pământ 

așa cum punem bănuții pe ochii unui mort

stăm față în față și ne privim în oglinzi

în ritmul crivățului de afară 

povestești despre câinele tău 

despre vioara spartă din podul casei

despre prima țigară fumată pe ascuns

când pozele erau ornate cu franjuri 

și vechiul încă mirosea a vechi

-nu a parfum prins de imaginea altcuiva-

în lista asta 

își fac apariția copii și case de lut

bunicul în maiou adunând porumbul

în spate se adunau ciorile 

ca picături de ceară sigilând pământul 

desfacem o bere

lăsăm cerul să se umple de stele

să uite de ele și să redevină albastru

spălăm draperii frecăm podele

curățăm geamuri și sertare burdușite

facem din locul ăsta o nouă culoare

un nou răsărit 

o piesă pe care lumea o simte ca zgomot

din patul unde priveam începutul și sfârșitul zilei

a rămas doar o urmă de picior pe parchet

iar covorul ros e o molie privind lumina galbenă 

în gerul de acum

strâng paltonul și suflu în palme

privesc blocul roșu și numerele vechi

sunt la o bătaie de pumn în ușă

prin crăpătura devenită hău

privesc brațul meu stâng 

întinzându-mi o bere

himeră

știai că pe cer sunt doruri trecute

și că tot acolo sunt noi începuturi

totul se învârte ca într-o ploaie de mai

și totul se luminează ca după o ploaie de vară 

când sunetele deveneau cireșe coapte prinse de urechi

iar nopțile erau liniște sub cerul înstelat

-uite cum dormeai mirosind a lanuri uscate-

și zilele păreau nesfârșite

așa ne lipeam iubirea-n salcâmi

de ce ploaia ne dansează prin fața ochilor precum viitorul

de ce respir

atunci când secundele pică din lumânări

din oftatul meu ies rugăciuni

și soarele pare că ține cu noi 

tu ești doar dispari apari

doar o umbră

-uite cum durerile îți joacă pe coaste-

ne plimbăm uitați de lumini

ne iubim ajutați de lună

ne despărțim uitați de soare

exact ca un far lipit de țărm

când zilele se despart de nopți crezând în uitări

eu așteptam

și soarele luna și o umbră 

iluzie 

deșertăciune 

și plouă 

plouă azi mâine 

ieri

eu așteptam o umbră

din noi rămâne doar un răsărit

ca o linie trasată de oameni pe țărm

cu ramuri de salcâm și doruri trecute

când farul lumina fix printre salcâmi

ca un suflet

în ziua de azi sunt doar o umbră

prin oasele mele curg râuri de frânghii

ca tone întregi de civilizații pierdute-n neant

dinspre nord

cad îngerii poleiți cu smirnă

au aripi jumulite și ochii închiși

în ziua de ieri am fost ca o piatră

priveam pașii absenți ai iubirilor pierdute

din zecile de voci înecate în lacrimi

prin mine apăreau fisuri și rânjete albe

dinspre vest

soarele cobora trăgând după el războaie

în ziua de mâine voi fi ca un gând

lăsat acolo lângă crucile roase de carii

prin stelele împușcate în cer văd numai ochii lui dumnezeu 

ca sfere de foc pictând greutăți

dinspre sud

ploiele rugineau garduri

în ziua de înviere voi fi ca un om

sub rugăciunile ascunse în crăpăturile bisericii

voi sta ca o lumânare topită pe mâini

și-n toate versetele voi deveni cuvânt pictat de heruvimi

dinspre est

scările vor urca precum norii furnalelor

în momentul de acum

sunt ca un suflet rămas în uitare

și sângele imi curge prin inimă ca un fluviu poluat

dinspre mine

altarele se prăbușesc în făclii de hârtie

filocalie

în inima asta înghețată nu pătrunde

glasul femeii de lângă

buzele alea mirosind a lotuși

rămân impasibil fiecărei tandreți

număr secundele până adun în vene

cuvintele mersului spre casă

când vântul îmi flutură părul

paltonul fularul amintirile

paharele de cristal amestecate cu vin

toate se strâng în mănuși 

până când durerea 

devine un prosop cu care mă șterg pe față 

și privirile mele sunt pline de ură 

am ochii mai negri și tăcerea mai tare

și zâmbetul devine o dâră de cărbune 

o dungă trasată pe un eșafod 

orizont aflat în paragină 

atunci când lupii urlă a ger

și stelele devin bulgării aia de zăpadă 

pe care plângeai durerile copilăriei

cu fiecare palmă de apă aruncată pe față 

îmi simt sufletul pipăit de trecut

inima e o frunză aruncată de toamnă 

când în rătăcire 

uită de carne și oase și nervi

ochii îmi sunt amprente privind prin grota timpului 

și în tot caleidoscopul ăsta alambicat 

eu devin urma mea

în inima asta înghețată nu pătrunde nimic 

nici foc nici pară 

iubirea de sine ego-ul decăderea mândria 

am vocabularul plin de ok și bine

și de aici 

încep să îmi ascund privirea

cu același prosop iubind o durere

picto-poem

-this one goes out to the ones I love-

ploaia latră pe fiecare cub al străzii

ne strângem în brațe privirile cu fum și ceață

printre blitz-urile uitate pe noi ca un lampion 

vedem cum fiecare emoție devine dans

cum fiecare suflet devine o piele nouă

și fiecare noi devine o nouă regăsire

tu în rochia roșie

eu în paltonul cambrat

iar norii

norii se regăsesc in picto-poezia asta

în care vârful

devine mângâierea aia cu degetul pe obraz

când ai ochii închiși și visele rostogolite ca o poveste

la capătul alintului

punctul meu de belvedere e atunci când sorbi cafeaua

prin energia asta emanată de bătăile inimii

îmi scriu pe brațe orele ca niște ceasuri imense

am acolo secunda când te-am sărutat

minutul când soarele a uitat să existe

orele în care pictai ascunsă printre foi

eu stăteam și te vedeam prin fumul țigării

în fotoliul mirosind a tine

conturul unui zâmbet se transformă în viață

și acum alergăm prin ploaia asta care mușcă din piele

râdem ne tragem de degete ne sărutăm frunțile ude

avem jocurile noastre ascunse precum primul bilet de dragoste

-scrisul ăla mic sub care bubuiau emoții-

lăsăm lumea să ne scrie iubirea în jurnal

și existăm

exact ca un vis rostogolit în poezie

📸 @Jurnal Fotografic 

colind

mamă 

și azi mi-e dor de copilărie

când cerul părea doar o boltă

pe care o mișcam cu degetul arătător

uneori

priveam albastrul printre crengile de caiși

vedeam sufletul de dincolo de singurătate

zăpezile se transformau

în întinderi mari schițate cu îngeri

și era cald mamă

era cald

și azi

când suflu în lumânări și stau chircit

prin pieptul meu răzbat cocorii de atunci

în zborul lor către soare

luau cu mine părți vitale și le transformau în vise

poate de aceea uit că am o inimă

plecată undeva

și niciodată regăsită

vechea rătăcire prin lume

a fiului demult pierdut

din poziția asta cu genunchii la gură

închid orice sunet până aud oasele trosnind

nu e de mirare că fiecare zgomot

naște în mintea mea frică

cum nu e de mirare

că fiecare clopot pornește în creier

rugăciunile alea repetate

când noaptea mi se înfășura în ochi

și în suflet

și aici nu e nimic

pășesc în viitor și nu am nicio balustradă

privesc cerul strivit în mojarul trăirilor

la fel sună și frunzele pășite la 4 dimineața 

când soarele sărută cealaltă parte a lumii

prin ochii mijiți de alcool

văd gerul rupând în măruntaiele mele

și e frig mamă 

e frig

emfază

sunt mai pios decât orice urmă de dumnezeu

prin toată pletora de șamani și adjutanți

și călugări și martiri și răsculați

privesc cum mi se strecoară pașii

ca niște suflete nude călare pe apus

mimez în viață

descoperirea asta ticăitoare numită inimă

și-o plâng

și-o râd

și-o zgudui de toți pereții bisericii din coaste

prin zidurile crenelate

arunc obiecte contondente mai mari decât ego-ul

lansez spre întuneric vechile imnuri

alea care îți zgândăreau sufletul

haiku-uri limpezind mintea și tulburând creierul

ajungeam să dau culoare trecutului 

îl aruncam în alb și negru

la final

simțeam singurătatea mai cruntă 

atunci când stăteam îmbrățișat

iar sub violetul ăsta lucind prin tavan

îmi sugrum visele încercând imitări

exact ca un baobab prins într-un ghiveci de hârtie 

încetez să respir aceeași sevă

sunt mai sec decât deșertul prin care am rătăcit 

am pe mine nu haine

ci zdrențe ale unei vieți netrăite 

și totuși râd 

îmi strecor amarul prin buzunarul rupt

pe nisip las ca ofrandă

pozele dizolvate în clor

și descoperirea asta ticăitoare 

ce-a uitat să mai bată

unde curg lacrimile atunci când mor

peste vocile astea lăsate în lume

singurii ochi veghează privind tăcerea

un înger își lipește brațele de umeri

încearcă o vorbă

taie un zâmbet

lasă un obraz

precum o coală pe care să-ți scrii durerea

un fluviu negru curge din tine

și stai și fugi și stai

peste ochii ăștia topiți în lume

singurele brațe cuprind întunericul 

o stea se camuflează în aripi și vise

pornește spre apus

spune o rugăciune

lasă o dâră de speranță pe care sa îți legeni coșmarul

un singur gând fuge din tine

și stai și aștepți și stai

peste neputerea asta vecină cu sufletul

singurele spaime te lipesc de oase

o șoaptă devine un țipăt

din el pleacă izbânzi și suișuri

înfrângeri și iad

și fericirea toată crăpată între degete

exact ca o plastilină sub soare și mâini de copil

o singură dungă se-ntinde ca un răsărit

și stai și te-ntorci și stai

peste obloanele astea sub care ne ascundem

singurele bătăi de inimă devin bătăi de clopot

unele plâng

unele râd

unele se sparg între pereți și devin cortine

un suflet devine o lacrimă

și totul curge spre barba asta

în care se jucau copilăriile

și tu stai

apofenie

-jam session cu Simona Toma-

când eram mic

priveam coropișnițele făcând găuri mari în pământ

se ascundeau acolo de urgia fiecărei zile

în întuneric

pășesc în trecut ca pe un eșafod

am cu mine lexiconul cu fiecare trăire

ghidonul cu farul spart de la bicicleta verde

sfoara prinsă de mijloc

și toate sclipirile luceafărului apărut la apus

ciudat că e prima dată după ani

în care adorm pe spate privind spre tavan

în ultimele zeci de luni

stăteam pe burtă ca și cand aș fi ținut în mine toată durerea

închideam între pleope juliturile din inimă

nămolul scurs dintre buzele alea pline de văpăi

sau melodiile pe care dansam desculț

prin lucerna abia cosită

și sub calendarul ăsta spre naștere

în care zilele cad precum tulele casei părintești

îmi țin respirația numărând nimicul

iar când mă întorc în fiecare dimineață

din groapa aflată între cearceaful gol pe o parte

și noptiera mânjită cu poze fără culori

îmi amintesc brusc de speranța

cu care am venit în lume

aceea de a-mi urni inima

să mai bată în plus măcar o dată

acum când sunt mare 

visez pe dos și privesc înapoi

caut luceafărul la răsărit și viitorul în palmele albe ca varul

aștept două mâini necunoscute să se ascundă-n ele 

să-și facă loc în carne ca o coropișniță prin pământ

să mă prindă de inimă și să rămână acolo

îmi țin respirația adunând așteptarea și numărând totul 

undeva

o bicicletă verde prinde viteză

loc de campat si sperat

desfă o bere

privește cerul și rămâi cu ochii pironiți acolo

așa

ca niște cuie susținând o boltă plină de speranțe 

când visul de la ora 5 te lovește

lasă în inimă doar un bilet alb cu un cuvânt

mulțumesc

de acolo

întoarce-te la somnul obositor

fă un foc

din toate scânteile de brad uscat

umple o cupă cu dor și bea-o până la cenușă

așa

ca un premiu de consolare pentru fiecare pas uitat

când vrăbiile pică din cer precum lacrimi negre

lasă o stea să devină călăuză

de acolo

continuă drumul învelit cu sete

bea o cafea

sub roșul ăsta ce aprinde fiecare furnicar de suflete

caută ultima stea rămasă trăind

așa

ca o agățare de viață mereu și mereu și mereu

când ne pierdem în noi

lasă un instinct să fie înfometat

de acolo

închide ochii și crezi

privește un râu

prin pietrele alea șlefuite în mângâieri reci

o reflexie se întinde și se rupe

așa

ca o permanentă regăsire cu tine

când ajungi în inimă și citești mulțumesc

așează-te chircit și așteaptă

sub soarele ăsta roșu și peste scântei

visele speră

atașament

ne dansăm visele atârnați ca într-o balanță 

privim spre ecrane și ne scriem pe sticlă 

avem aici jumătate din toată beția lumii

uneori

o comprimăm între degete și o simțim ca o bucată de hârtie 

numărăm în gând expirațiile și inspirațiile

din privirile noastre

se nasc milioane de zei și aștri și catralioane de flori

în sensul ăsta rotitor de la est la vest 

ne mulăm trupurile ca o bucată de plastilină

până când rămânem pierduți 

în toată orbirea asta ne căutăm 

avem imprimate pe creier urmele degetelor de ieri

alunița rămasă ascunsă 

șuvița de păr rebelă și lăsată în vânt 

vocea mimându-l pe peter gabriel

dansul ăla haotic din vinil

ultimul sărut înainte de a rămâne în întuneric 

căci din întuneric ne naștem și în întuneric plecăm 

pe fiecare centimetru de piele

ne detaliem amprentele buzelor 

găsim libertatea în cuvintele licărite

în pixelii zgomotoși spărgând irișii

ne dilatăm pupilele și primim acolo fiecare imagine

iar coastele

se ridică în fiecare bătaie de inimă 

printre jaluzelele metalice

căutăm răsăritul să îl ascundem sub pat

mijim ochii și zâmbim ascunși sub o pătură

din cealaltă jumătate de beție a lumii

facem un avion de hârtie cărând un vis

roaming the earth

fatal

îmi văd semințiile călcând prin bărăgan

dezavuez imaginea și o las benevol 

să alunece printre miile de gânduri 

unele sunt închise într-o raniță

alături de flinta folosită ultima dată

atunci când am împușcat inima

-ce frumos curgeau sentimentele aburinde-

altele încă dansează prin galaxia asta de trăiri

ca într-un cadril al imperiozității

în care ne vârâm albul ochilor

și îl pictăm în milioane de cuvinte

diligența asta de sentimente dus-întors

îmi clătește palmele și mă lasă cu zâmbetul șters

privesc spre necunoscut ca spre ultima criză apoplectică

îmi pierd mereu câte un strop de suflet

în ultima perioadă 

am început să pierd numărătoarea 

mai ales a pozelor când noi ne zâmbeam spre eternitate

și sub soarele de noiembrie

atunci când liniștea se naște în ceață 

simt în inimă cum bubuie cârduri mari de imagini

le las să iasă și să crească 

să ciugulească din oasele mele

pe fiecare coastă plantată în ciocul lor

curge venin și apă sărată 

și zeci de proiecții transformate în litri de alcool

zâmbete ascunzând o față plângând 

nopți învelite în draperiile alea

care și acum miros a tine

și atât 

fatal

îmi văd seminția revenind în caverne

întoarcerea la întuneric devine un dos de palmă 

un zgomot de inimă frântă 

o singură sferă 

în care lumina devine difuză 

și roșie 

și în mijloc

este un lac secătuit de sentimente

trecere

pe buze am săruturile ultimei toamne

din ele împletesc insomnii și le las să crească

sub mesteacănul devenit creangă

strâng la piept sticla goală și visele pline

și ultimele poze căzând precum frunzele

-peretele ăla fericit a rămas gol-

în aburul ăsta al apusului

scrijelesc tăcerea pe o eșarfă 

iar din privirea în gol

smulg trăirile cu același clește

cu care am scos măselele copilăriei

-aruncam dinții pe casă și vedeam corbii ciocănind în smalț-

acum le înșir ordonat

în sensul invers acelor de ceas

în cercul ăsta în care stau

noaptea mi se ridică în suflet

sub negrul mirosind a fum

îmi strâng trupul în poziția fetusului

pe poze am doar mâzgălituri de creion roșu

-dunga de aici pare un soare spart între fostele sărutări-

iau trăirile și mă acopăr cu ele până fac implozie

rămân cu ochii 

mai albi decât mesteacănul ăsta

devenit un perete gol

așteptând eșarfa primei ierni

reborn

de azi

prin mintea mea valsează norii

se-apropie de mine ploile reci și fericite

îmi simt trecutul spălat

și-acum înfloresc copacii de toamnă

prin crengile lor văd răsăritul mai cald

ochii mai clari inima mai reală

fredonez gândurile mergând mai apăsat

pe toate străzile

lumea aprinde zeci de făclii

bruma se ridică în pâlcuri mari

precum giulgiul ăla imprimat

cu chipul omului pierdut pe sine

și-acum

pe piesele folosite ca interludiu

îmi creionez un prezent lipsit de păcat

dau drumul bătăilor din lesă

alerg inima până gâfâie

îi dau sentimente și oxigen și mii de secunde

priviri trecute prin filtrul fumului

al aburului de ceai și al creioanelor colorate

folosesc un curcubeu pe post de scrisoare

de azi

am în suflet noi începuturi de povești

când stelele nășteau nori

și valsuri și ploi

și oameni găsindu-se pe sine

energie

-să-mi lași veioza aprinsă-

pe partea mea de pat

cearceaful încă are urma unui zbor scufundat

în echilibrul rudimentar de acum

stelele se nasc în identitatea ochilor deschiși

a bună dimineața

a mister explodat în căprui

a sentimente curgând a nou

și acum

când privesc spre partea mea de pat

în spiritul meu se trezesc milioane de becuri

ca un puls în crescendo

inima gonește spre veșnicie

prefac în vis fiecare clipă

atunci când stăteai între pături și fumai

atunci când vedeai lumea prin sticlă

când subjugai somnul și îl prefăceai în cuvinte

-unele sunt aruncate și acum

își fac veacul lângă motanul cu sprânceană mirată-

și totul începe să duduie ca o mașinărie abia pornită

la fiecare răsucire a trupurilor noastre

pictăm începuturi 

zeci de spirite ne privesc ceremonia asta în doi

în echilibrul rudimentar de acum

stelele explodează între palmele noastre

pe partea ta de pat

cearceaful încă ne ține în brațe 

mirosind a nou și a noi

mai ales când lăsăm veioza aprinsă 

și trecutul stins

secunde

Privesc lângă ea valurile spărgându-se de stânci și de dobermanul ăla semănând cu un corb. Îmi simt mâinile transpirate. Prin pătura de lână, ochii ei sunt desenați cu un cărbune expus la presiuni distante undeva în adâncul inimii. Gustul ceaiului devine gust de cretă iar gura mea devine o tablă pe care sunt scrise mii de rune antice, protecții inocente pentru vrăjile scoase din gura ei, devenită între timp o crizantemă uscată. 

Din toată camera am ales două scaune și stăm privind podeaua ceruită. Ne aprindem țigări și le scrumăm peste ceștile pline cu ceai. Avem o singură sursă de lumină, mai difuză decât sentimentele noastre lăsate în paragină. Căutăm împreună un punct comun de unde să o luăm de la capăt, dar capătul rămâne doar un loc ancorat pe fundul mării, inaccesibil și invizibil. Știu că există pentru că, undeva, pe fundul inimii, simt zgârieturi și sânge clocotit.

Ea își lăsă capul într-o parte și desenă cu degetul mare al piciorului stâng un cerc. Peste coapsă, rochia roșie cade în falduri mari și răcoritoare, exact ca un cuib prins între crengile pomului sub care ne-am sărutat prima dată, atunci când cocostârcii se întorceau din sud și plonjau înspre plaja copilăriei lor. Simte, pentru prima dată în viața ei, simte că are nevoie de mai mult de o privire pentru a mă întoarce. Avem între noi o tensiune nucleară, dar azi, azi sunt decis să merg până la capăt și să fiu eliberat. Eliberat de gustul buzelor ei de lapte, de pozele arse în acid, de vocea ei când stătea pe canapea după ce făceam dragoste și se învăluia în piei mari de suflet bătrân. Azi vreau să respir pentru prima dată și un alt început. 

Între silabele astea nerostite, dulăul începe să schelălăie a final. Prin ochii lui văd toți oamenii care au iubit-o pe ea. Care au adorat-o, care i-au adus la picioare schelete ale altor oameni. Încă mai aveau în trup o inimă, dar ei, ei nu îi păsa. Avea nevoie de hrană, de bătăi noi pentru sentimente vechi, de imaginea ei frumoasă din ochii celorlați. 

De la ultima seară în doi, a devenit mai tânără. I-a dispărut ridul de pe frunte, are buzele mai roșii. Are pielea mai fină și stă mai dreaptă. De la ultima seară în doi, am albit mai mult, mi-am lăsat barbă, privesc mai drept și stau mai cocoșat. E ciudată evoluția asta spre scopuri diferite. E ciudat atunci când simți ruptura dintre doi oameni sau doi zei, când tăcerea devine un mod de viață și stai și fumezi până adormi. Rămâi secătuit, obosit, crispat, confuz, învârți între degete chiștoacele deja arse și vrei să pleci sau vrei să rămâi. Astăzi voi pleca. Astăzi voi pleca. Astăzi voi pleca și nu mă voi mai întoarce. Voi lua cu mine doar o poză. Scrie pe spate doar ”per aspera ad astra”. Prin greutăți către stele. Dar stelele mele nu erau în poza asta. Erau doar urme mari de speranță, când verile ne încălzeau oasele și învățam să zâmbim. 

Acum voi pleca privind în urmă la tot ce a fost, la cum a fost, la cât a fost. Voi privi drept către trecutul meu în care nu mai eram eu. Voi privi și îmi voi tatua pe inimă citatul ăla latin. Prin greutăți către stele. Prin trecut către viitor. Prin durere către fericire. Voi sta pe feribotul de întoarcere și voi desface o bere, voi râde la străini, voi sări de pe punte în mare și mă voi înveli cu alge. Am în mine dorința de a pleca din camera asta unde s-au distrus atâtea vise. Ultimul era cu un copil. Cu mine legănând un pătuț și râzând la desene animate. Cu mine și el desenând pe pereți povești despre zei și dragoni și prințese salvate din turn. Sau din farul de peste drum, care seamănă cu un doberman negru precum un corb. 

Îi las o țigară aprinsă. Închei paltonul. Descui ușa și o încui pe dinafară. Aud cum i se sparge cerul și tunetele inundă camera. Îi aud plânsul precum sunetul de sirenă. Am inima înfundată azi, nu mă întorc. Sar pe ponton și las marea să-mi respire în plămâni. Privesc în inimă ca într-o oglindă spartă. Din cioburi mă recompun și urc scările lustruite de doi marinari beți. Privesc în spate și văd valurile spărgând stâncile și dobermanul, casa unde am iubit și am urât, camera aia unde un om era un zeu în ochii altui om. Sunt la fel de pustiu precum o sticlă goală. Strâng în buzunare ceasul de mână și poza smulsă din perete. Per aspera ad astra. Secundele au început deja să-mi cronometreze vindecarea.

jurnalier

și ce ai tu?

un copac cu magnolii înflorite în zațul de cafea

o pisică torcând pe soba bunicii

-în camera ei miroase și acum a copilărie-

un vechi troler unde visele au fost îndesate

până la refuz

atât de refuzate încât s-au spart

la stingerea ultimului bec de după vals

și ce ai avut?

doar niște degete îmbârligate imaginând povești

câteva clipe în care

fericirea era mai înaltă decât dumnezeu

și forma aia de cearceaf mototolit

când răsăritul devenea apus

și aburii vă desenau aripi și clopote 

și buze pârguite în ceața aia

cât toată toamna pictată pe inimi

și ce vei avea? 

poate o nouă dimineață mahmură

exact ca greața aia 

avută după prima beție împreună cu tatăl tău 

-se învârteau în minte și în ochi și în stele 

toate mătăniile rostite la botezul tău-

în clipele alea vei rămâne exact ca un surd

și toate gândurile 

îți vor încercui inima 

cu linii de foc 

și acum? 

acum te îmbrățișezi cu parfumul fiecărei zile

stai privind respirațiile magnoliei uscate

oftatul pisicii mirosind a căldură 

și noul vis 

împachetat în noul troler

maniac eyes

când mă gândesc la noi

simt cum mi se târăsc vorbele prin gât

în secundele alea având gândurile îmbrățișate în alcool

vedeam toată istoria lumii

nașterile morțile victoriile înfrângerile 

religiile picau precum niște coloane de nisip

prin irisul spart de băutură

luminile etajelor se derulau de la 9 la 0

descifram prezentul când liftul rupea tăcerea 

cândva 

priveam spre cer ca spre o destinație 

atunci aveam oasele învelite cu speranțe 

acum cerul pare un hău unde stelele

sunt doar iubiri netrăite 

aprinse doar în inimi inundate sub beții 

sub clarul ăla de lună în care visam să o sărut 

acum îmi târăsc trecutul în forma unei sticle

și beau din el 

ca dintr-un pocal de zeu

și în freamătul orașului 

văd neoanele fugind mai rapid

în zgomot îți recunosc absența 

-parfumul ăla de caise pârguite-

crap toate pieile mele 

dansez în ploaia asta de frunze

mă scriu pe toate bordurile până ajung acasă 

acolo 

la numărul 314

-cât râdeam aprinși pe balcon-

zac aruncate cheile și pozele 

și vorbele alea scoase din gât 

din oglinda aflată pe hol

irișii mei golesc paharul

îmi văd viața ajungând la 0

rigor mortis

suflu căldura printre degete

în dormitorul ăsta hiperarctic

îmi privesc inima printr-un binoclu

sunt înspăimântat de aburul cafelei

de umerii tăi atunci când spălai vasele

de pozele prinse de frigider 

cu un piolet de bronz între noi

magnetul de culoarea oțelului 

ne desenează și azi ochii de culoarea pădurii 

suflu timpul printre ramele foto

din noi a rămas doar eu

îmi privesc trecutul ca o spaimă 

sunt zile în care observ umbrele 

călătorind de la vest la est

sau 

sunt zile în care închid ochii 

și văd linia gâtului tău ca punct de plecare

când toamna apune în alb

îmi împachetez păcatele și închid ușa 

suflu pierderea de mine prin respirații 

am mers patru milioane

șaptezeci și cinci de mii de metri

în piept

busolele se strivesc prin loviri repetate

cobor în grote ca într-un botez

îmi spăl picioarele și mâinile și fața 

și fiecare bucată de inimă sărutată de tine

prin geamul bucătăriei 

lumina se sparge în umbre de dor

suflu oboseala privind spre cer

la final de pași privesc pioletul de bronz

am urcat prin vâltoarea ascunsă ca printr-o renaștere 

l-am găsit pe hristos sălășluind în aven

avea mănușile înghețate și barba mai albă 

pe sânge își tatua cele 10 porunci

și sunetele deveneau colți de oțel

răcorire

mi-e dor de mama ca de dumnezeu

printre ploile de aici și acum

desfac umbrele cu imagini vechi

din ele pică leagănul

perele adunate în diminețile cu ceață

suflatul în lumânări

-cât de repede am trecut de la 25 la 54-

și primele cuvinte îngânate spre zâmbet 

și stau pe bordură

privesc fuioarele de nori țesând un cer

la amintiri lumină

degetele mamei încă desenează povești

pe întuneric pe zăpadă pe soare

pe inima mea gâfâind

-cum se vede ultima cicatrice-

știu că sunetul ei e ca o lacrimă de phoenix

iar totul devine opac

îmi las mâinile să caute muchii de susținere 

când eram mic

căutăm brațele tatei să fie scut

priveam printre palme ca printr-un binoclu

vedeam rănile și durerile ca pe un simplu gând fugar

acum

îmi văd viața ca printr-un stroboscop

mă pierd în haosul rotit alandala

printre stările de acum

îmi desfac inima și o las să caute pașii absenți

din anii absenți cu oameni absenți

îmi scrijelesc pe frunte

un L

un A

un Ș

stau ca un felinar în ploaie

cu mândria făcută țăndări

din aburii scoși la oftat

simt că mi-e dor de tata

ca de dumnezeu

operație

prima dată ți-au zis de șurubul ăla din tibie

tu ai tăcut

știai că ai un șurub înfiletat în inimă

la fiecare răsucire

prin carne ți se prelingeau amintirile

exact ca râul ăla pe care îl priveai când erai copil

suflai peste el cu păpădii și păpădiile planau pe apă

acum nu îți găsești inocența aia

stai și sufli peste amintiri cu fum și alcool

a doua oară

ți-au luat pulsul ținând două degete pe încheietură

exact în locul ăla unde acum 8760 de ore

degetele ei desenau cercuri și semne de infinit

și se activau în tine basmele copilăriei

mirosul de acasă hainele mamei râsul tatălui

priveai în ochii ei ca într-o inimă plină

a treia oară

te-au întins pe masă și te-au desfăcut de viață

prin fiecare vis aruncat înspre trecut

îți dispare pielea carnea

respirațiile se potolesc și oasele îți devin doar gratii

sufletul tău își caută inima veche

ritmul bătăilor cadența pașilor 

vocea aia șoptită când stelele miroseau a toamnă 

deschizi ochii și urli și revii în prezent

sub clarul ăsta de ceață cât casa

scuipi un șurub ruginit

a. v. c

se sting luminile în case

cu ochii privind crăpăturile din tavan

cauți în inimă crăpăturile închegate

primul te iubesc strivit pe asfalt

prima noapte învelit în cămașa ei

primul somn în poziția fetusului

când coastele și plămânii și inima îți bubuiau de plâns

din întuneric ne naștem

și în întuneric revenim

se aprind tăcerile ca niște claie

uiți cuvintele acolo în gât 

atunci ele însemnau ceva 

acum sunt doar mormăieli pierdute în barbă 

între păturile unde îți visai viitorul

trăiești un prezent altoit 

din mugurii ăștia răsăriți a speranță 

mulți cad și devin cenușă 

și acolo

în apăsarea aia veșnică a nebuniei

-când stai pe margine ca pe un balansoar-

îți faci cruce și te agăți de aer

ca de un ultim sărut cu te iubesc-ul în buzunar

ca de o primă noapte învelindu-i coapsele 

ca de un prim somn îmbrățișați 

prin ochii tăi 

întunericul devine lumină 

ca după un atac vascular cerebral

înveți să vorbești 

să mergi să râzi să arzi

să mângâi timpul care îți mângâie sufletul

privești tavanul plin de crăpături 

unele devin flori și fulgere și tot ce-i mai frumos

prin geam

se aprind luminile în case

pastelique

-de obicei îmi iau bilet doar dus-

din nespusul straniu al stărilor

undele se propagă cu normalitatea bătăilor de inimă

atunci când o țineai de mână

când o îmbrățișai la final de vals

când stăteai și reflectai

la contopirea astronomică a sângelui cu sărutul

în tine ai umbre fantomatice

stingi lumânarea și privești răsăritul

între frunzele astea smulse de vânt 

întomnirea ilogică e doar primul nonsens pe care îl admiri 

bubuie în tine imagini lumini

desene șchioape sunete electrice 

-am citit undeva că animalele 

se ascund și îmbrățișează întunericul când sunt pe moarte-

prin umbra palmelor tale 

viața devine doar o urmă de cărbune 

ridici ochii spre pădurea asta desenată în pasteluri

miroși fumul de toamnă 

sau poate e fumul lumânării alunecat în plămâni 

stai și te rotești precum un astru stins

în casele astea fără povești locuiesc carcase fără suflet

îți scoți din rucsac biletul ăla doar dus

poate că privitul înapoi e o idee proastă 

alegi să pui câte un picior în fața celuilalt

spre necunoscutul ăla pictat în toamnă 

cândva

drumul ăsta mirosea a parfumul ei râzând 

acum totul e liniște și totul e sunet

și talpa bocancilor pe frunze

și expirație greoaie 

și strânsul pumnilor 

și inspirație greoaie

și un maldăr de vise aruncat în spate 

din fiecare foșnet cunoscut al stărilor 

viitorul se propagă cu ritmul pașilor 

intri în peșteră faci un foc bei un ceai

stingi focul din inima ta 

vezi tu câtă ceață e mâine pe drum

la final

te ascunzi învelit în întuneric

introspecție

când îmi deschid porțile inimii

mă scufund în negru

trăiesc din păcate citesc vechile scrisori

îmi bubuie flashback-urile în creier

îmi sparg visele adulmecând mirosul tău

fac cumpăna între timp și viață

pe fundal

aceleași note muzicale cu siluete străvezii

când îmi deschid palmele crestate în lotuși

de sub piele și unghii se năpustesc culori

și fiecare înseamnă un pas înainte

un stâng un drept un stâng

un târâit de bocanci prin zăpadă

când soarele se înalță doar să mimeze ziua

din mine se înalță trecutul ca o stafie

când îmi închid pleoapele

îmi pipăi netrăirea ca pe un tablou

simt ritmul liniștea frustrarea

nu ne simt pe noi sau poate nu simt sentimentul

noaptea

îmi împachetez salvarea privind lumea 

din spatele geamului zoit cu fum

când îmi închid porțile inimii

din mine se varsă râuri și rânduri 

le fac loc printre vechile scrisori

printre stafiile încălțate cu bocanci colorați 

uneori

mângâi urma asta de trecut

atunci când flashback-urile îmi năruie creierul

efemer

când soarele se întinde către noi

devenim pui de libelulă

ne naștem la orizont și dansăm fericirea

peste cuibul devenit pat

stingem lampioane și aprindem ochi

din vâlvătaiele lor ne încălzim inimile

iar buzele își lasă cărări pe piele

când norii se ascund după noi

creștem aripi și îmbrățișăm vise

din toate nebuniile astea create din lut

începem să creăm lumi umplute doar cu eu și tu

ne rostogolim prin praful de oameni

devenim praf de stele

râdem plângem

ne strângem de mâini ne despărțim

devenim un cocon învelit în cearceafuri

când luna răzbate prin noi

între coastele noastre pornește un război

dominăm și cucerim

adunăm în raze fiecare particulă de sentiment

spargem imaginile lumile universurile

închidem ochii și terminăm visul

când soarele se întinde după noi

devenim pui de om

murim la apus și mimăm iubirea

peste patul devenit cuib

se lasă cearceafuri mirosind a trecut

nota bene

cu frigul în oase și alcool în burtă

ne trântim visele pe etajeră și mimăm liniștea

încrederea s-a pierdut prin hățișurile violet

printre cotloane stăm singuri și îmbrăcați cu ii negre

în locșorul ăsta

ticăitul ceasului se transformă în zgomot de fond

când petalele se varsă spre pământ

când stelele se sting sub soare

când toamna privește mai rece și mai goală

cu frigul în oase și sângele pe post de creioane

ne echilibrăm căderea și privim spre final

suntem împărțiți precum niște jucării împărțite de copii

unele se strică și zac aruncate în colț

unele au fețele șterse

unele au pozele șterse și tăiate și ascunse

noi avem privirea aia de sevraj

mai ales când ne întâlnim ochii prin cameră

-ochii ăia pe care îi sărutam când ne era mai greu-

acum sărutăm doar iriși goi

cu frigul în oase și stilouri în degete

scriem scrisori și le ardem

păstrăm rămășițele de cuvinte și care alcătuim noi speranțe

din ascunzișurile astea mirosind cândva a noi

a început să iasă numai cenușă și fum

și unele frunze de toamnă 

ca o nota bene vestind plecarea

călătorie

din lutul ei mi-am făcut o galaxie

supraviețuiam sorbind spațiul dintre coaste

vedeam prin el octombrie și o inimă bătând

cumva

sunetele se subțiau până la un fluierat nomad

printr-o pădure de sentimente

din lutul ei am migrat către viață 

am în spinare fiecare declarație de dragoste pictată pe cer

pe coapse pe urechi pe buze 

pe ochii care priveau răsăritul sorbind din cafea

și marea era un zbucium plin cu vise

am în spinare toți pixelii din pozele ei

alea în care râdea zâmbind printre flori

alea în care plângea odată cu ploaia

alea în care pășea fluierând 

printr-o pădure de sentimente

aici și acum

lumea e o planetă infertilă

în care soarele a rămas fără galaxie și fără planete

în care sunetele devin tăceri 

în care declarațiile de dragoste se pictează doar pe foi

în care pixelii colorează oameni necunoscuți 

și lutul ei a devenit doar un praf 

printr-o pădure de sentimente

northern lights

-ne-am împlinit-

mâinile tale scriu jurăminte pe pielea mea

stăm întinși pe pătură și privim aurora boreală

dansul ei devine un vals de iubire și promisiuni

lacurile astea nordice lucesc un viitor

în care ne oglindim lacrimile unui nou început 

-ne-am întâlnit-

când fiecare treisprezece este cunoscut ca un ghinion

noi ne-am întâlnit ca suflete pereche și am devenit

suntem aceeași și mereu schimbați 

exact ca fiecare frunză de toamnă rătăcită printre fiorduri

ascultăm artificiile stelelor cântându-ne imnuri

mirosim a pomi sărutați de viscol

în soarele ăsta rotund de septembrie

ne lipim inimile și închidem ochii

visăm luminile astea polare știute de noi

unele sunt ochii tăi 

altele sunt ochii mei

adormim și sărutăm verighetele

la orizont

două noi stele încep să pâlpâie 

precum un far spre fericire

*Ale, Alex, singurul lucru pe care aș putea să mai vi-l urez este să transformați 13 în infinit, în iubire, în înțelegere, în liniște. În miros de acasă, în încredere, în sentimente aduse până la Dumnezeu și în viitor. Trăiți-vă povestea ca pe un prim "te iubesc!"

trecere

-adevărul e doar o stare de moment-

îți țineai respirația când spuneai cuvintele astea

lăsai să toarcă pe tine zeii și frigul

înveleai picioarele cu o pătură neagră și zâmbeai

eu aprindeam lampa și inima

și tot crivățul bătea a schimbare 

între lemnele astea mirosind a casă

stăteam față în față

ca într-o alergare de sentimente

eu vânat tu vânătoare

ne ascuțeam ochii de ametist de sufletul celuilalt

încadram dorul și pulsul și iubirea între noi

le pasam de la un sărut la altul

între cerul ăsta senin și pământ

am ascultat aerul împușcat spre nori

de undeva

cârduri negre de corbi se năpusteau

geamurile zornăiau ca un lanț târât pe asfalt

ca o minciună

nopțile se prefaceau în zori

-adevărul e o imagine în oglindă-

din adevărul spus acum

a rămas doar o pătură ce învelește un singur zeu

iar frigul devine căldură

și corbii se prefac în ochi de ametist

pregătiți pentru o nouă eră

*provocare de cuvinte de-a valma venită de la Simona Toma

surexcitare

ștergem apusul cu focusul urmărind cerul

ne naștem ca o simplă fotografie 

atârnată pe frigiderul plin de poze cu prieteni și pahare de jagger

devenim isterie și haos atunci când facem dragoste

vinilurile devin note albe pe care înregistrăm șoaptele 

urmărim filamentul becului și respirăm sacadat

și aici pe parchet

ne strângem memoriile și le punem în cutii

lăsăm cute adânci pe marginea lor

unele sunt cu buze

altele sunt cu cuțite 

altele se pierd în toamna aia care ne îmbrățișa cu frig

dăm drumul clepsidrei în râu și îi urmărim curgerea

și tot timpul se dilată ca un răsărit observat pe mal

și aici pe pat 

ne stingem privirea în corpul celuilalt

privim pieptul cum urcă și coboară și primește iubire

și pe cearceafurile astea lipite de tine

te fotografiez ca pe o afrodită dominând lumea

ștergem răsăritul și ronțăim secunde

ne apropiem buzele formând un vid de suflet între noi

prin fiecare piesă rulată prin pick-up-ul prăfuit 

notele se întind precum o pătură 

sub care ne adăpostim inimile tremurând

dimineață

ca o clepsidră

ne scurgem visele unul in cupola celuilalt

am învățat să numărăm nisipul bob cu bob

lăsăm timpul să ne dicteze piesele din fundal

acum ceva ani sorbeam din zgomot

acum sorbim liniștea

căldura îmbrățișările bucuriile

le punem pe tapet și le scriem pe pereți

vedem peste imagini

miile de stele colorate în speranțe 

conversații molcome lăsate la maturat

ne trecem degetul peste foile astea desenate cu noi

dăm viață 

și din viață naștem viață

avem peste suflet toate frunzele toamnei 

ca o pătură de magie ascunsă muritorilor

sau poate că ne-am găsit la momentul oportun

când stele se aliniază 

pe latitudinea și longitudinea potrivită 

atunci când aruncam spre nori cu pietre

și spuneam că vom porni o furtună de iubire 

și din toată mânia asta către cer

am primit privirile în ochii altuia dimineața 

când soarele sărută pernele mirosind a noi

și acum ne întindem palmele spre nemurire

le atingem de umeri de buze de coapse

le scufundăm în cearceaf și ascultăm liniștea 

din zgomotul de amprente împerecheate

creăm noi piese 

picând ca un bob de nisip

unul în clepsidra celuilalt

360

și știi cum se roteau oamenii în jurul nostru

numai în cercuri mari

360 de grade

ne pozau din toate unghiurile

își făceau veacul din privirile mele și ale tale

și stelele suflau ca un balaur imens

încălzeau trupurile

frământau inimi și le stropeau cu ploaie

din fiecare pas cream piruete

și toată planeta se unduia în valsuri

cutremurele deveneau falduri de rochii și pantofi de lac

oceanele se lipeau de mal ca buzele mele de ale tale

eram o briză rotindu-se prin păr

sau poate o simplă frunză 

o primă frunză de toamnă rotindu-se spre pământ 

și-am devenit un crivăț 

ne-am spart între ziduri și am răsuflat frig

din pașii nebuni încercuind dușumele 

am devenit pași tăcuți fără sens

am împărțit între cutremure și oceane

nopți fără lună și fără răsărit 

fără apus fără dumnezeu fără noi

printre ploi

stelele pâlpâiau ca un ultim licurici de vară 

și 360 a devenit un 180

și un alt 180 

și dansul ăla în pași de vals

a devenit punctul de plecare

al frunzelor mirosind a toamnă

folclor

se-aprind în ferestre lumânări

și satul se-ndoaie sub ploaie

am prin cărări numai noroaie în suflet

și stele oprite și ochi tremurați

cumva

din fiecare particulă de rugăciune

formez sunete de viori

și ascult doine

fluiere mirosind a tăciune și dor

și frunzele se apleacă spre prispă și tac

am prin priviri numai cuvinte sugrumate

iar lacrimile se împlântă prin riduri

exact ca o sapă în pământ

privesc cerul ca un veritabil spectacol

îmi suflec mânecile și golesc primul pahar

în corpul meu

amarul se învârte în hore mari cu visele

prin praful depus peste inimă

un scripcar stinge sentimentele în corzi

se-aprind în orizonturi lumânări

și sufletul mi se îndoaie prin ploaie

și în toate ridurile astea apărute ca la un priveghi

sunetul devine o horă spartă-n canoane

când stelele sunt pornite

și doinele mustesc a ochi tremurați

thousand-yard stare*

și vezi cum vin în cascade

se agață de tine și stai ca un orb

prin venele tale pătrunde un frig și un țipăt

îți așezi pe frunte baioneta îți faci o cruce

și pășești în întuneric ca în casa ta

cunoști aici unghiurile colțurile

tablourile cu voi sărutând norii

paharele de vin neșterse de praf

când cerul se umplea de stele și speranțe

și inele mari de fum vă învârteau inimile ca într-o horă

și patul mirosind a brad

când ploile vă lipeau pielea de piele

și buzele de buze și visele de vise

când împărțeați felia de pâine râzând

și-acum e pustiu ca-ntr-un schit

pașii tăi se măsoară în ecouri pe secundă

ai umbre pe umeri și sânge în palme

și urme de ștreang și găuri de glonț

sau poate sunt găuri de cuvinte trase cu ură

când respiri

plămânii tăi devin un ecou

ajungi în leagăn și ceri niște lacrimi

privești liniștea cum mușcă din trecut

smulgi casca și gradele și decorațiile 

le arunci pe jos și aștepți tremurând 

un soare apune mai negru și mai dens

iar timpul 

devine un fir de metal scurs din inimă 

de aici îți vezi trecutul

ca un flashback de schije răsărit din neant

pe fiecare clepsidră 

cuprinzi cuvintele și le transformi în tăceri 

și toate curg din ochii tăi ca o privire de mii de metri

spre ziua când ai sărutat fericirea

*The thousand-yard stare or two-thousand-yard stare is a phrase often used to describe the blank, unfocused gaze of combatants who have become emotionally detached from the horrors around them.

7

-mândria-

din mâinile noastre se nășteau lumi

aveam condiția de zei printre oameni

călcam peste fiecare suflet până auzeam oftaturi

eram mai sus decât cerul și mai fericiți

uneori

lumea ne scria în povești și le împărțea ca speranțe

priveam zâmbind la muritori

-desfrânarea-

în fiecare noapte

mușcam din coapsele tale până deveneam unul

transformam vinul în săruturi

întindeam dorințele până în cearceafuri

prin fiecare coastă numărată

lumea gemea și icnea și tremura 

sentimentele se transformau într-o partidă de sex

-invidia-

din întuneric ne furișam cuvintele spre cer

din noi rămâneau doar umbre 

dormeam adăpostiți de alte pături și tăiam rugăciuni 

uneori

ne urmăream degetele oprite 

cu 5 centimetri mai sus decât punctul de fericire

mușcam din înjurături și le țineam pentru noi

din întuneric 

o umbră râdea 

-lăcomia-

prelungeam clipele astea de studiu

ne țineam mai des de mâini dorind supremul

pozam în zâmbet 

lipeam iubirea pe fețe triste pe corpuri triste

mimam abundența din inimă 

lumea ne uita prin povești și accelera spre real

plângeam zâmbind la muritori 

-zgârcenia-

contorizam fiecare like fiecare inimă 

le puneam în clepsidre și speram că-i iubire

vedeam mereu cum ne tragem partea noastră de lume

ne păstram cuvintele sperând la artificii

la un da și la un alt da și la fericiți până la moarte

vedeam în fața noastră 

fețe imaginare ale celuilalt

-lenea-

priveam apusul lovindu-ne carnea

zăceam dezveliți dezmebrați dezumani

în jurul nostru se mișcau inimile 

noi ne mișcam doar buzele

îngăimam sentimente neauzite

le lansam în aer și voiam răspuns 

iar răspunsul era doar un oftat și-un țipăt 

-mânia-

acum ne răzbunăm pe trecut în prezent

chemăm oamenii să ne ia apărarea 

din poveștile noastre se subliniază doar finalul

când strigătele erau mai mari decât fericirea

și frângem în noi pozele 

rupem tăiem și ne uităm în trecut

iar viitorul se întinde peste noi

ca o lume născută din mâinile altora

devenire

-provocare de rimă clasică venită de la Simona Toma - 

avem o primăvară de fluturi goi

vedem răsăritul îmbrăcați în noroi

pe străzile astea cu ceață terestră

scriem iubirea-n secundă rupestră

ne ținem de mâini ne aruncăm în vitralii

și sângele arde precum nocturnalii

suflăm peste oameni un haos și-un dor

așteptăm toamna când frunzele mor

și din sufletul boem ca un strop de cafea

fugim împreună. devenim ceva

devenim floare de bumbac

o stea aruncată-ntr-un sac

o urmă de miere

o simplă părere

un gând nebunesc

un eu te iubesc

un dans de tango format în valuri

o cădere de pleoape pe ambele maluri

un țipăt un strigăt un desen cromat

un zâmbet aiurea lăsat la-nmuiat

o cale lactee cu ample mirări

o planetă imensă cu soare și flori

o poză ruptă cu tu și eu

când cerul se umflă ca un cetaceu

suntem o primăvară de fluturi goi

vedem apusul îmbrăcați doar în noi

autumnal

toamna nu vine doar cu ploi

vine cu ochi căprui și croissante mușcate

cu sunete de apă pictând pe asfalt

exact ca un răpăit de tocuri grăbit spre tramvai

când zorii se lipesc de buza nopții

și norii se sărută cu soarele

-hai să mai revedem un film alb-negru-

în culcușul făcut din cearceafuri

ne îndestulam iubirea

toamna nu vine doar cu ploi

ajunge cu ochii gri și cu frunze topite în apus

cu ceața aia densă și deasă

în care îți ascundeai mâinile în palton

săreai în băltoace și râdeai

-uite cum se sparge cerul în tăceri-

ascultam notele parfumului

și prin fața mea se unduiau toate rochiile tale

toamna vine cu așezări de sentimente

ca atunci când îți așezai cuburile de lemn în joacă 

formai o casă o piramidă un sfinx

deschideai ușile și stăteai în prispă

miroseai florile invocai ploaia

te lipeai goală de fotoliu și îți deschideai pleoapele

-cât de rece e apa asta venită din rai-

îți răsfoiam privirile și zâmbeam întins prin galaxii

toamna se adună ca ploile

și fiecare picătură devine cuvânt trăire 

durere măreție cădere iubire

și frunze și tunet și fulger

și ochi diferiți 

ca un clip pus pe repeat 

o derulare în viteză a culorilor 

din care ne naștem și în care murim

exact ca zorii sărutați de noapte

recuperare

când am plecat 

mi-am luat o cutie de aspirine

știam ca sunt singurele pastile pe care le-aș lua

aveam în plămâni o răceală subită

ca și când universul ar fi devenit polar

ca și când focul ăla mocnit ar fi fost stins din greșeală

exact ca un bec pocnit sub stele

-poate o să transpiri trecutul-

mi-am transpirat fiecare nerv

fiecare amintire ruptă în imagini

am stat privind spre orizont

ca spre o mântuire

când am ajuns

mi-am înfășurat brațele în jurul meu

aveam pe mine cămăși lungi albe

și lacăte imense de plumb

-poate o să îmi leg durerea-

mi-am legat inima cu o funie și am aruncat-o în beci

în zilele cu soare îi mai dau apă și mâncare

și speranță mirosind a tei

o scot la aer și privesc cum vrea să alerge

din fuga ei îmi creez vise

-la fiecare litru de apă adăugați 10 grame de nurofen-

diluez în suflet toate fricile

le înghit și le simt intrând în vene

cumva

îmi ridic privirea spre ceasul neîntors de pe perete

arată aceeași oră același minut aceeași secundă

aceeași zi și aceeași noapte

un blocaj cardiac din care curge tăcerea

ca un fluviu din care apar dureri

-poate o să absorbi viitorul-

unesc în mine vechiul și noul

și fericirea devine o pată albastră

din orizontul ăsta privit din picioare

culeg becurile crăpate și le schimb

iau un pumn de aspirină   

și dezleg inima 

gonind spre mântuire

tablou de bazalt

-suntem colonii de speranțe-

pe umeri îți cădeau pletele precum sălciile

stăteai goală în pat și admirai tabloul născut din răsărit

cereai o gură de apă o gură de foc

eu aveam doar guri de pământ și de aer

și ne împleteam răsuflările

ca două coloane mari de bazalt

-suntem doar arbori-

îți răspundeam privind tabloul din pat

ne trăgeam seva unul din ochii celuilalt

aveam pe carne fiecare imprimeu al sânilor tăi

și totul se rotea în inimă

precum două coloane de bazalt

-suntem ai nimănui-

alergam înfometați către stele

din șoaptele noastre

omenirea devenea un simplu tablou al apocalipsei

peste fiecare pătură de vise

treceam îmbrățișați

ca două coloane de bazalt

-suntem ai tuturor-

râdeam și te mușcam de umărul zgâriat

din noi se pescuiau visele ca dintr-un ocean

vedeam în fiecare un tablou pictat

pe două coloane de bazalt

botez

-încearcă să ieși din cadă-

aveam gândurile pierdute undeva pe centura lui orion

vedeam prin stafiile degetelor

toate pieile atinse toate visele toți demonii

petalele de mușețel uscate pe covor

cioburile lipite într-o nouă speranță

câmpiile pârguite de suflet

și pașii lăsați în nisip mergând spre apus

sub toată apa asta clocotită

îmi las corpul să cadă privind orchestre

peste finalul ultimei note

am scris notițe explicând viața într-un bol de pești

o rotație permanentă a sunetelor

a vocilor a bătăilor de inimă a săruturilor

un vârtej emoțional cu mici rafale de liniște

atunci când te apleci peste balustradă

și imnurile bisericești au ecou în piept

deschid ochii și văd sfârșitul

un foc se-ntinde ca un bici plesnit în nori

îmi strâng în brațe vechea piele

o las în urmă și urc cele 9 ceruri

privesc pustiul și albul și clepsidra uitată pe tron

cumva

suntem în momentul de pauză dintre expirație

și inspirație

și stranele se lipesc de timpan

cobor gropile și caut în mâl

pe acolo sunt rămășițe de soare și fericire ascunsă

închid ochii și aduc apa în plămâni

-încearcă să intri în cadă-

regăsesc ce e al meu și privesc în oglinzi

văd lumea întreagă ca un imn pentru heruvimi

o baltă în care pescuim o viață și o aruncăm înapoi

un loc unde pașii

merg spre răsărit

negură

avem o rezistență ciudată a inimii

ne întoarcem în locuri vechi și cunoscute

unele devin un parc 

peste care ne trăgeam pătura de noapte bună

-cum veneau ciorile în picaj spre crengi-

unele devin o casă din care am luat tot

atunci când iernile mușcau din stele

și totul are propria lui tensiune din care îți feliezi amintiri

avem o rezistență ciudată a inimii

ne întoarcem în păcate noi și necunoscute

stăm și ambalăm tăcerea în mici bomboane fondante

unele sunt amare și ciobesc sufletul

-cât de cald era țipătul la 11 noaptea-

altele ne îndrăgostesc de piesa pe care juram să bem

și totul se rotește în serii mari

anuale

și sub pătura asta care îmi învelește oasele

îmi perforez pielea scoțând amintiri

le torn în cutii le arunc în lac

înainte de somn le privesc înecându-se

privesc lumina stinsă din ochii femeii de dincolo

naufragiez mereu pe același loc

atât de vechi și nou

pyrrhos

în tine mocnește un foc

îl vezi cum arde ca un soldat al apocalipsei

ridici capul și ai fericirea topită în coroane

dansează călugării în jurul tău

îți prinzi palmele de cruce și închizi ochii

și-atunci te lovesc toate

ultima dată când ai mirosit casa părintească

ultima dată când ai spus un te iubesc

prima oară când ai înjurat de sfinți

prima dată când ai sărutat o coapsă

îți râcâie în suflet exact ca un plug

se sting și se aprind păcatele în inima ta

și undeva în umbră

simți cum cerul se prăbușește precum un asteroid

stai și privești în jurul tău

din caruselul ăsta de emoții ai amintirile pătate

bei singur dormi singur privești apusuri

funinginea cade în tine precum o ninsoare

ai gâtul uscat de vorbe ceri apă și mâncare

în fața ta stindardele aurii devin negre

un corb smulge stafiile din tine

și revin în mintea ta anii

copacul tăiat unde îți făceai cuib și plângeai

iubirea oarbă fără sfârșit

colțul de pâine și gura de vin

și țigara aia uitată pe noptieră

când clopotele gemeau a sex și umbră și fluturi

planează în creier și vin în picaj

duzini întregi de poze sunt arse și udate de lacrimi

iar cerul e un apus ars

te vezi lipit de pământ

simți durerea bubuind în cer și norii tunând

în nămolul uscat pici în genunchi

înjuri faci cruci te rogi

ai lipit de inimă un pumnal de 15 centimetri

exact ca pantofii toc roșii azvârliți în obraz

atunci ai sărutat mâna și ai sperat la viață

acum ridici capul și ai fericirea topită-n priviri

în tine a ars un foc

îl vezi cum se stinge ca un iisus lăsat pe cruce

retrospectiv

îmi peticesc inima printre aburi de alcool

un dulău îmi latră în suflet și mușcă din carne

privesc veranda

copilăria se sparge ca un balon de săpun

în fiecare particulă de apă

cer parfumul pe care adormeam privind stele

și tac

împing în inimă o mână de ace

durerea a dispărut la primul sărut

când degetele dansau pe coaste și coapse

privesc leagănul

acolo aș fi aruncat în vânt toate speranțele

pe lemnul cioplit de ploaie

văd tăcerea devenind întuneric

și tac

și fluieră în inimă numai un crivăț

se pornesc din creier primii fulgi pipăind oase

privesc soba

în focul ăla îmi ascundeam spaimele

acum ascund fricile în mii de fugi

peste nori se stinge soarele

și tac

cu mâinile în buzunare

mă plimb prin muzeul ăsta devenit eu

privesc spre mine

în ruinele astea văd bucăți sfărâmate de zeu

ascult haotic doar valurile spărgând fericirea

închid ochii las respirația ca un vibrato

și plâng

explorare

-zici ca e desenată harta lumii pe mine-

când rămânem singuri îți modelezi pielea precum un nufăr

desfacem sticle întregi de amintiri și ne jucăm cu capacele

pe unele le pierdem pe sub pat

pe altele le agățăm de cearceaf

avem stelele prinse de tavan

iar luna

luna e undeva sub sânul tău stâng

împreună cu compotul de gutui și atlasul inimii tale

când adormim privind răsăritul 

ne facem din degete năvoade

prindem în ele toate speranțele și le împărțim la sărut

cumva

în liniștea de vară

ajungem să simțim primul vânt al toamnei

ca un șuier în plămâni

ca un măr ridicat din praf și mușcat

-sau poate că era sânul tău drept-

în tăcere

parfumul umărului tău devine chemarea spre casă 

și la trezire

inima mea e o busolă cu acul rotindu-se permanent

atunci când oamenii sunt deja beți

noi măturăm grijile și le privim ca pe bibelouri

desfacem cutia și le urcăm în mansardă

aici

e loc doar de nuferi deveniți trupuri

când cerul ne unește punctele cardinale

și camera devine acasă

regăsire

îmi vine în suflet o toamnă ca niciodată

când merii vor sta părguiți și lăsați pe gard

prin lemnul ăsta peste care a trecut copilăria

privesc viitorul și tac

am toți anii aliniați până la aer

exact ca duzii tăiați cu un topor

din vechile poze îmi fac un căuș

caut ruperea de mine și găsesc doar întuneric

la teiul cu o bancă bătută în el

îmi arunc oasele precum un sac de pâslă

-of doamne cum lucește luna printre văgăuni-

ochii îmi lucesc printre glăvane 

simt pieile părinților lipite de inimă

am la fiecare amintire un an și un cuvânt

-'91 fericire '98 început '10 sfârșit

'13 pierdut-

trag peste umeri un pulover și respir

în lumina portocalie scot ultimii aburi ai vieții 

și merg prin fostele noroaie

resimt zâmbetele de atunci ca un măr stafidit

când toamnele făceau bălți de unde pescuiam broaște

pe noi ne-a pescuit timpul trăgând de timp

-ne vedem vineri când trec pe acasă

ne vedem peste 2 luni peste un an-

acum văd doar umbrele pozelor aruncate pe masă 

când fânul miroase doar pe câmp 

am în inimă o toamnă ca niciodată 

când merii vor fi mâncați de pe gard

adun în visul meu trecutul

ca frunza de tei lăsată la uscat

îmi privesc viitorul precum duzii răsăriți în noapte

-'20 reaflare-

în lumina portocalie a brumei

îmi strălucesc primii ani ai sufletului

secetă

prin căldură ne topim coastele de asfalt

suntem legați de clipele astea

când toropeala se scurge în noi precum o viață

undeva

soarele ne-a pârjolit sentimentele

am uitat scrisul și caligrafia

coregrafia săruturilor

valuri de mare întâlnind oceanul

când nopțile se adună sub sâni

ieșim din bârlog și adulmecăm stelele

ne adunăm jarul din inimi și îl creștem în palme

durerea se dispersează tăind molecule

și luna toată e tăiată de creasta munților 

unii au fost martori ai tăcerii 

alții s-au aplecat ca o salcie peste pământ 

iar lumea e un planetariu plin de mirări 

și în punctul de renaștere

punem urechea pe beton și ascultam tropăitul ploii

sărim peste iederă și mărăcini

avem părul prins într-o singură coadă

un nod gordian fără început și fără sfârșit

cântăm și dansăm înveliți în nori

jumătate din lume stă pe o scenă

jumătate de lume doarme

avem o singură picătură de suflet în noi

astronomic

-atunci când privim spre stele

privim spre trecut-

așa îți stingeai ultima țigară înainte de somn

jupuiai din mers tricoul blugii

pielea de pe mine

le lăsai în coșul de rufe și închideai ochii

stăteam cu oasele la vedere 

pe balcon priveam orizontul și fluturii căzând

spre negură

veneau călare hoarde întregi de sunete

îmi mutilam ochii privind spre lumini

din tot negrul ăsta apărut peste cer

îmi făceam o piele nouă și așteptam răsăritul

curgeau spre somn rugăciuni și ruj roșu

mă lipeam de spatele tău și soarele uita să urce

-privim spre trecut privind viitorul-

în ultimul meu gând lăsat în dormitor

chemam toți zeii pentru mâine

-viitorul se taie precum un pepene-

tu râdeai cu toți dinții și mușcai din carne

simțeam caninii smulgându-mi venele sau tendoanele

din fiecare înghițitură îmi dispăreau coaste 

și gânduri și plămâni și inimă 

sărutam o iluzie urcată din iad

-viitorul devine o stea renăscută-

îmi înfășuram degetele în părul tău 

stăteam cu respirația oprită 

vedeam caii sărind peste mine 

la ultima copită am privit cum inima devine praf

exact ca o cometă destrămată

în iubirea ei către soare

rod

când cădeau clopotele pe iarbă

ne smulgeam sufletele și le lăsam să respire liber

vedeam umbrele lor ca dâre albe de căi lactee

între frunzele de lucernă

ne descălțam de păcate și priveam orizontul

ca un bulgăre roșu de robie

stăteam și ne țineam de mâini

până când ziua de mâine se prefacea în ceață

sub fiecare aripă de înger găseam fluiere

ne jucam inimile în hore

printre crengile de stejar

duminicile se vedeau ca o barcă spre rai

fugeam și cădeam și râdeam murdari

deveneam ai nimănui

iar viața se măsura în zâmbete

în ultima toamnă am devenit stele

ne priveam pe boltă și tăceam în frig

peste pământ

clopotele cădeau pentru alte hore

încinse în mirosul de lucernă arsă de soare

și peste tot

dumnezeu primea îngerii 

să îi adape cu suflete noi

detaliu

iubita mea are ochi de culori diferite

la stângul sunt munți și ceruri și miros de brad

sunt ochi de onyx și ochi de cretă

vise sfărâmate de ciocan și valuri de mare sparte

sunt clopote de fier și rugăciune și mister

corset aruncat pe scaun pantofi cu toc

zbor de libelulă zaț de cafea

sunt mii de stele bubuite în timpane

și șoapte și tăceri și îmbrățișări sacadate

la dreptul sunt sori și nori și bărci cu năvoade

sunt flori și albine și cununi de tei

mâini înghețate buze sărutate

despărțiri în gară regăsiri în tren

sunt melodii lente ca o pictură

sunet prelins pe covor ca un giulgiu de aur

sunt căderi de tunet și izbucniri de drac

nisip fierbinte și piele sărată

jucării păpuși și carte de basm

sunt copilăriile devenite maturitate

iubita mea devine cum vrea

pisică sau vultur sau zeu 

se schimbă în om și pășește spre nemurire

dansează peste praguri și râde 

și plânge și scrie scrisori

în lemnul devenit hârtie creează sentimente

le dă formă și le întinde pe sârmă 

face dragoste la ore nocturne mușcă din carne

înjură și bea și devine o ea

calcă peste inimi taie pustiuri 

și se transformă în univers 

iubita mea are culori diferite

un cer de vară cu ploi și neoane

lampioane atârnate de urechi cireșe lipite pe buze

și mii de alunițe devenite stele

un inel ca un bob de orez

clape de pian coaste ca o gheară

și o haină de blană din fostele iubiri

thalassophile

încă îmi plac stafiile

am părul plin de sare și nisip și soare

printre valuri privesc ultimele poze cu tine

unele se aruncă în mare și devin hamsii

altele devin albatroși privind spre răsărit

încă mă înconjor de fantome

le simt noaptea în cort

cum îmi îmbrățișează oasele

dimineața sunt acoperit de nisip și ceață

deschid berea și o torn pe gât

las briza să îmi pună gândurile într-o ordine haotică

de unde scot doar melodii

și vechi castele sparte de apă

și în toată căldura asta

sub umbră îmi liniștesc inima

am înotat destul contra curentului

îmi privesc trecutul ca pe un prieten pierdut

îi aprind o țigară îi dau un pahar de vin

îi fac loc lângă mine și povestim

pe pietrele și scoicile măcinate

ne îmbrățișăm pozele și le aruncăm în mare

și în toată noaptea

privesc stelele apărute

le număr și le reiau și le rescriu în constelații

pe dâra albă a căii lactee

privesc cum lampioanele mușcă din ea

se sting și pică în hamsii 

și albatroși urcând un nou răsărit

poem pentru m.

aici aveai trei ani

și ochi căprui și rochie roșie

stăteai în soare și desenai milioane de vise

-ial s-a lupt cleta-

printre degete îți curgea praful

exact ca un fluviu spărgând copaci

priveai spre nicăieri și așteptai chemarea

din fiecare desen îți făceam icoană

peste mirările astea omenești

anii se rotesc precum un cerc forjat în foc

-uite cum vleau să pictez malea-

în sufletul meu pictai o viață

și un stabilopod lovit de furtuni

în fiecare noapte ne regăsim și privim povești

mișcăm filele încet cât să nu trezim greierașii

în pătura asta miroase a cumințenie și cald

adormi visând cum broasca devine prinț

-nu stinge lumina-

caut o lumânare și o aprind

caut un scop și îl sting

aici te-ai oprit la 3 ani

când baloanele se lipiseră de rochia cu buline

și creta devenea albă

-ulc la stele-

cobor în coșmaruri și plâng

undeva

pe partea cealaltă de soare

ne vom desena visele

apă

mă aflu pe lanuri incandescente

privesc tristețea cocoțat pe saltele

-uite cum coboară soarele spre infern-

eu cobor în inimă

exact ca într-o fântână lăsată în câmp

caut răcoarea lăsată în vrie

peste fiecare clepsidră de rouă

vrăbiile cad și lovesc pământul cu ochii deschiși

din așchiile de praf lăsat pe carne

în seceta asta postesc cuvinte și liniști

pe aici trece doar un vânt uitat de dumnezeu

între stele

durerile devin șoapte năclăite urcate pe ziduri

o iederă uscată uitând să respire

și fiecare pas pus înainte

îmi trece prin corp ca o frică

desculț

răscolesc pământul sub care au murit inimi

în inima mea e o moarte vie

îmi plimb sentimentele în lesă

iar lumina devine un hău

și fiecare privire spre orizont

e o singură respirație și inspirație și oprire

mă scot din inimă precum o apă

aștept finalul în toată răcoarea lui

exact ca un soare apus prin lanuri incandescente

proclamație

aici e plin de lumânări

și cerul se rupe și cade în abis

cum aș putea să fiu iarăși copil

când cerul era albastru cu nori pictați

și plin de vise culese în somn

-încă mai caut pătura aia de lână-

și cum m-aș întoarce spre praf

când deja nămolul se lipește de palme

aici lumea tace și merge cu capul plecat

se aud rugăciuni și zeii ne biciuie cerând cuvinte

fiecare noapte e lipsită de zi

sau de sete sau de foame

suntem un șir lung de pași amorțiți

printre toate sunetele astea de harpă

miros îmbrățișarea părinților sub ploaie

-tunetul nu trebuie să îți sperie inima copile-

aici tună îngerii și ne crestează pe mâini 

numere lungi de mătănii 

aici nu e ca acolo

când corbii desenau pe albastru săgeți lungi

și simțeam în tălpi florile de tei căzute 

aici suntem flori de tei călcate 

privim spre lemnele ce ne sunt pat

unele sunt roase de îndoieli 

mereu 

la somn

ne uităm în sus și așteptăm lumina

-cât de frumos pâlpâie flacăra asta aprinsă în vis-

printre inimile oprite 

zăresc rânduri mari de vieți tăiate 

și aici nu e ca acolo

nici mâncarea nu e la fel ca acasă 

primim doar vin și pâine 

și sub mirosul ăsta de tămâie 

ne schimbăm corpurile

în lemnul devenit pat

devenim copaci și evadăm

privim ochii voștri spărgând pietre cu lacrimi

suntem aici

orbește

noi avem împreună toate semnele zodiacale

și totuși

ce frumos e bărăganul cu pustiurile lui

atunci când seceta devine sete

din fiecare înlănțuire de degete curg speranțe 

ne întâlnim în culori electrice

și sub pașii noștri 

soarele devine o floare strivită

noi avem împreună vechile sertare 

în care bunicii își țineau biblia și plângeau războaie 

în pumnii de chirpici amestecați cu paie

se întindeau generații de sentimente 

evoluând precum un embrion de zeu 

iar stelele

deveneau aburi de viitor 

noi avem împreună toate diferențele 

și cer și pământ și aer și foc 

căutăm bubuiturile alea de inimi pe nicovală

din aliajul ăsta tocit precum un fir de păr 

se întind sârme lungi peste care aruncăm dorințe 

unele devin pânze mari ca un giulgiu

altele rămân firimituri de vis 

noi nu avem nimic

suntem orbii lăsați pe pământ să își caute privirea

în inima celuilalt

și orbecăim prin toamna asta timpurie

când bărăganul 

devine atât de frumos în sete

pluvio

și-s toate așa cum ar trebui

când visele se crapă de ziuă

stăm înveliți de frunze de castan

avem în inimi beția de aseară

în care felinarele 

păreau lampioane explodând în povești

sau în priviri aruncate între ploi

și-s toate aruncate alandala

când vocile se târăsc spre paturi

din păcatele noastre ne scoatem mântuirea

avem un suflet pictat cu cratere

ne adunăm printre ruinele astea de oraș

îl facem o casă

și un zgomot de copil râzând în ploaie

și toate sunt pauze lungi între diferite acte

când actorii flămânzesc după aplauze

din cortina lăsată peste cer

adunăm broboade mari de amintiri și le unim în clepsidre

peste rândurile din față

întunericul devine mai negru

și pașii seamănă cu o ploaie de toamnă

și toate sunt bătăi de inimă la trap

-ca o toacă de brad mirosind a munte-

când zăpezile se topesc și încetinim pașii

găsim în palme

vise crăpate de ziuă

și ploi adâncite în ochi

pustietate

despart cafeaua in două

exact ca un profet părăsit în deșert

din stelele astea revărsate peste inimi

trâmbițele începutului nasc valuri de sunete

unele cheamă o toamnă timpurie

când buzele cioplesc statui de ceară

și zei prefăcuți în praf

sub unghiile strânse în piele

globulele roșii devin fluvii ajunse în mare de suflet

spre mine se suie păgâni și barbari

și corbi de mătase cu clonț de staniol

printre fumuri

luna devine o fantomă cu un colț mușcat de un copil

iar norii uită să rămână albi

devin și fulger și tunet și ploaie de vară

din bălțile negre pline de umbre

ies bule mari de căldură

unele se sparg și devin abur

exact ca privirile aruncate prin lanuri

sau poate totul e o pictură de bază

unde împrăștii negativul peste pozitiv

în mintea mea se inversează polii

creez sentimente noi și ciopârțesc cristale

am în retină

doar nisipul prin care am umblat

cărând două tăblițe

-să nu uiți cine ai fost

ca să devii ce speri-

love at first photo

ne căutam amintirile privind în gol

din malaxorul de vieți

unele păreau îmbrățișări calde

stăteam sprijiniți de sirene si stabilopozi

priveam marea

îmbrățișând ultimul centimetru din pielea ta

din noi se ardeau măști

lucram în furnale și sorbeam infinitul

printre clișeele astea

suntem ultimii oameni sărutând o plajă goală

când furtunile devin curcubee

noi adormim în sufletul altuia

pe fiecare pixel

colorăm viitorul gândind la trecut

pe foile astea lăsăm urme de laser și fericire

stăm și privim fiecare inel rostogolit spre altar

din mințile noastre

universul devine un loc de joacă și lumini

adulmecăm răsăritul cu sete

și în ceața asta lăptoasă

privim apusul lipiți precum o scrisoare de iubire

avem între degete mii de lumi privind spre viitor

noi ne trasăm cadrele sprijiniți de zâmbete

în suflet suntem doar 

ca în prima poză agățată pe un frigider

fantasmă

vino și bântuie prin venele mele

aici bate o inimă cât un pumn strâns

așa cum se strângeau cearceafurile bătute de vânt

între fiecare verb nerostit

iau o gură de apă și un busuioc în palme

o rugăciune se lovește de craniu

îmi caut reper ochii luminând întunericul

și sub fiecare pas lăsat în aorte

deslușesc vieți ramificate în decizii

unele caută lumini și fericire

altele pică printre lumânări de mort

-uite ce bine era să fim lipsă-

stau și aduc gravitația la nivel de joacă

atunci când amintirile devin viori rupte

printre uși

caut spasme lăsate în trecut

în apusurile astea privind marea

-având în mâini un pahar spart și un clar de lună-

loviturile din piept devin canoane

ca într-un vis

rămâne în suflet doar parfumul

vino și bântuie o casă goală

când stelele devin doar o punte spre infinit

lasă sub preș ultima ta țigară stinsă în scoică

peste firele astea de care sunt agățat

soarele devine un ochi închis în joacă

piruetă

-până ajungi tu la mare vin ploile-

din fiecare buzunar scot scoici și nisip

în ultimele zile

soarele îmi lovește gândurile și cade în apus

las briza să cerșească piele sărată 

și totul se mișcă în culori amestecate

și totul se mișcă în cerc

strâng în palme singurele clipe pictate cu abur

peste noi

cerul pare un șevalet așteptând pânze 

cumva

fluxul și refluxul ne erodează inimile 

privind întinși pe burtă 

toate valurile numărate de la minus infinit 

la plus infinit

la plus etern 

lampioanele agățate sub umbrelă se sting

în fiecare flacără e o sărbătoare 

ne strâmbăm prin paharele de vin 

lumea e un inel înfășurat cu stele

toate zboară precum o batistă albă 

toate cad spre mal

căutăm iubirea și fericirea în sticle aruncate în mare

desfacem inimi mari și le topim în nisip

din steagurile răsărite pe țărm 

privim norii colorați în negru

ca un infinit permanent aflat în piruetă

-până ajung eu la mare 

trec ploile-