ce ne spunem când ne despărțim

când corpurile noastre devin galaxii

-bună

la revedere-

hoinărim călare pe inimi

pe fiecare nucleu de fericire

două viespi privesc cuibul făcut praf

și fiecare trecere în revistă a timpului

arată precum o coadă de cometă plutind în gol

distanțele cresc

la fel și buruienile astea înalte

mai înalte decât casa lăsată neterminată

și supa de pui uitată pe foc

când găluștele devin asteroizi

sau meteori pe cerul celuilalt

în sunetele astea de greutăți mișcate eliptic

fugim gravitațional de trecut

ne așteptăm doar perseidele anuale

când licuricii se transformă în săgeți aurii

-la mulți ani

asemenea-

din vizitele astea nocturne

aducem civilizații întregi în prăpăd

exact ca meteoritul ăla

din care am creat primele cuvinte

-bună

bem o cale lactee?-

călătorie

agățam în vis crizanteme și le priveam crescând

stăteam încolăciți

precum copacii aia asiatici

învățam noi cuvinte și expresii faciale ciobind oglinzi

din ele ieșeau spasme ocrotite de lege

învățai monotonia privind cum mă sting

în mine se așterneau primele aripi

și în toată sufocarea asta a tăcerii

de-o parte și de alta a mesei învelite cu mușama tăiată

auzeam secundele bubuind a îndepărtare

din fiecare sunet luam clopotul și îl spargeam de pereți

din fiecare ticăit luai visele și le striveai cu ochii închiși

contemplam orele până la plecare

în tricoul ăsta uitat pe pat

amprentele tale încă mai caută parfumuri vechi

peste fiecare apus lăsat în spate

răsăreau ultimele 365 de zile

ca o lumânare topită

prelinsă peste oase și răni

și acum

agăți în vis frezii și le privești murind

stăm chirciți

precum un soldat cu sindrom post-traumatic

predai alte lecții de iubire printre sticle

învăț monotonia privind cum mă sting

în tine se așează ultimele aripi

iunie

când ochii îți strălucesc pe sub tei

din palmele noastre se deschid povești

unele vorbesc de viață

altele de moarte

altele despre norii ăștia răsturnați

și ploaia rămâne ca un suflet

mărturie topită în asfalt

când berile se golesc strângând amintiri

sub parfumul cald

lumânările se sting în slow motion

prin fumul ăsta de tutun

luminile se înlănțuie în inele

din noi se înlănțuie versuri recitate râzând

-încă mai am aroganță în voce-

și-n drumul lent până la romană

în minte spargem geamuri și stricăm poze

ca un ceas uitat neîntors

noaptea respiră

și în locul nostru

stau umbre topite de ploaie

incantație

în spate se adună un catafalc de nori

suntem ultimii oameni care aruncă în bălți cu pietre

din fiecare bulă spartă

un țipăt calmează stelele

fugim printre lanuri

ne tăiem tălpile în pietre

sub maldărul ăsta de tricouri

ne adăpostim sentimentele mirosind a ploi

ca o lanternă

un suflet luminează în întuneric căutând un scop

suntem ultimii oameni care își agață palmele de inimi

privim spre nicăieri și ajungem nicăieri

infinitul e doar un mers în cerc spre eternitate

și sub toată grămada de bluze

ne respirăm întreaga emisferă de iubire

când soarele își strâmbă razele spre orizont

suntem ultimii oameni în căutarea mântuirii

avem pozele strâmbe și fericirea dreaptă

și tot ce contează

e cum roșul ăla de apus

se liniștește pe sufletul nostru chemând îngeri

și peste tot nisipul murat de mare

ne închidem buzele în săruturi sărate

când noaptea arde prin geam

suntem ultimii oameni care beau în cinstea lor

prin fiecare stingere de lumânare

noi ne aprindem șoaptele

și devenim

partitură

încă nu știu

dacă soarele își dă întâlnire cu satul

sau cu amintirile astea crescute ca buruienile

femeile își fac cununi și stau lipite de porți

bărbații stau lipiți de pământ și îl îmbată cu sapa

și peste toate

ultimele clipe dinainte de răsărit

devin cârduri mari de vrăbii săgetând norii

încă nu știu

dacă în copilărie citeam în stele

din fiecare constelație inventam povești

-aici ursa mare înghite steaua polară-

priveam tot negrul ăla ca fiind un clopot de oțel 

în el regăseam istoria scrisă sub o lumânare 

tot ce știu 

e că pașii devin mai rari atunci când căutăm brațe 

în secundele monolitice în care suntem înfipți 

uităm să privim întunericul 

uităm să îmbrățișăm răsăritul 

uităm partitura asta tâmpită 

în care do-ul e clar mâzgălit aiurea

când 

de fapt

toată viața am rezonat pe re

sau pe mi

sau pe fiecare amărâtă de notă ascunsă 

după prima pagină 

în care erau desene cu buruienile cât casa

și soare îmbrățișat de femei și de bărbați

țesătură

viața e o întreagă cronică despre tristețe

și valuri totale de fericire spărgând timpane

când soarele uită privirea în nori

diminețile ne prind căutând brațe de noapte

pe clepsidra asta ruptă

un suflet se bălăngane între universuri

și totul e clădit pe o claie de fân

exact ca aia pe care ma suiam la 13 ani

și priveam trenul lunecând printre lanuri

în briza asta

simt toți dinții mușcând din pietre

și liniștea devine furtună

un tunet îmi zgârie spatele

prin freamătul ăsta de carton

fiecare sosire a zilei cheamă lăutarii

iar din toată hora asta de sentimente vălătucite

-precum ghemul prins între degetele bunicii-

o singură bluză înflorește în zâmbet 

moirele rup firul

pe pielea mea sunt desenate vieți îmbulzite 

stau și respir și sorb din nisip

astăzi 

rămân o clepsidră

destinație

când soarele îți desenează măști pe coapse

undeva

tsunami-urile devin mări liniștite

stăm și bem vin roșu

și roșie e toata pielea udată de buze

printre cochiliile astea

se văd frânturi de vise sparte

unele miros a lavandă și sare

când pietrele îți desenează abstract pe brațe

undeva

cutremurele devin poieni pline de maci

stăm și visăm norii pe albastru

și albastru ne este sângele când ne îmbrățișam

printre crengile astea de brad

lumea se joacă precum un copil pe foaia de desen

-aici e un soare cu dinți și o casă cu ochi-

când fulgerele te găsesc întinsă în pat

undeva

tunetele devin șoapte

ploile ne prind de mâini și dansăm orbește prin cameră

pe mobila asta rămân doar umerii noștri

un spate mulat pe dulap încă are o zgârietură

și-n fiecare microsecundă prinsă de noi

trăim respirând bătăi de inimă

când orele se întind ca o margarină pe pâine

undeva

ne trezim înfometați de noi

printre sunetele astea înfundate de oraș

se distinge un tren și tocuri și râsete

și fiecare zi

cunoaște o nouă noapte

ca o reînnoire bezmetică

plină de vin

așteptare

sub ploile astea crude

din inima ta răsare o lună

printre viețile aruncate la gunoi

unele se hotărăsc să revină și să spere

bați cu degetul în sticle

-îmi pare rău

am uitat de nopți-

când ceasul aspiră secundele

sub ochii tăi se rostogolesc râsete și sarcasm

undeva

ai lăsat o ancoră în suflet și totul cere apă

și lumi întregi îngropate în cuvinte

și încrederea aia dobândită în timp

ca un copil ascultând de părinți

sub caisele astea verzi

peroanele par lungi și vechi

și totul îți caută privirea

sau glumele 

sau imaginea aia cu părul lăsat în vânt

un tren îți șuieră numele

peste șine

un bagaj de vise caută iubirea

și în toate drumurile aruncate sub umbrelă

din tine ies tunete și chemări

în simpla asta liniște 

pe sticlă se conturează cuvinte albe

-ai așteptat destul

zboară-

schiță

aș vrea să îmi fii casă

când ochii îți devin ferestre de lumină

draperiile căprui caută mirări

aveam pe undeva

două creioane mari cu care desenam hornuri

și stele și copaci ovali

și mașini ca o cutie de chibrituri

o ea și un el și un zâmbet tăcut

aș vrea să îmi dispară insomniile

unele sunt lungi și cheamă întunericul precum un zmeu

altele curg repede

ca o potecă ascunsă sub molizi

pe unele mă mai pierd uneori căutând pași

pe unele le evit căutând o prispă

ca niște buze roșii și mâini înlănțuite

amintiri din desenele alea cu carioca

când culorile deveneau statui

aș vrea să uit să respir

când greierii îți cântă doine acolo pe creastă

de multe ori e greu și oftez

și sub clarul ăsta de lună

scot un pix și fac conturul feței din imagini

când pleoapele rămân închise așteptând un sărut

când părul lenevește pe vânt și devine potecă

aș vrea să îmi rămâi

așa cum petele de cerneală devin una cu foaia

stiloul meu zgârie coperți și caută răspunsuri

și din toată scrijelirea asta

sub degetele mele

recompun un eseu

cu o casă și un copac oval și un soare cu dinți

și cu ferestre mari cu draperii căprui

fugitiv

mai e din marți

mai e și din orele care pică în gol privind spre altare

când luminile îți netezesc umbrele sub umbrele

sub cearceafuri ne aleargă inimile în șoapte

ca un maraton de pioși alergând spre mântuire

mai e din secundele astea

când ne tragem în plămâni fiecare amintire

-ce frumos zboară berzele înspre apus-

când totul rămâne blocat pe aceeași piesă

din sunetele ieșite se sparg zeci de înțelesuri

pe unele le-am auzit și uitat

pe altele le-am plâns ca pe o înmormântare

mai e din fiecare nenorocit de minut

sub făcliile astea de stele

oamenii aleargă să-și împartă sentimentele cât mai sunt calde

străzile sunt pline de strigăte cu inimi la bucată

iar viețile curg spre netrăire

mai e din luna mai

și totuși mai e puțin din suflet

stăm legați pe sârme invizibile ca rufele puse la uscat

din noi se scurg clipele si minutele și orele

rămânem goi precum o pagină nescrisă

rămânem noi

mai e din marți

și nu mai e deloc

când sunetele tac și lumea adoarme

sub cearceaf ne rămân inimi râzând

ca un creștin ajuns în liniște

e pur si muove

eu studiez singurătatea

în fiecare mască de ceară

în zborul alb al fluturilor negri

în pașii ăștia târșâiți spre creasta ciobită de munte

când norii devin râsete și ploi

peste stele se aștern scântei de foc

și toată lumea devin o planetă singură

rotită pe același inel al sistemului solar

când clopotele devin un imn

singurătatea devine o mantie rece

pe străzile astea pustiite de praf

lebedele devin girațe sau ragâște

sau ultimele zâmbete înainte de o mână privind spre vârf

iar lumea

lumea devine o apă în care se scaldă delfinii

și în răscrucea asta de timp

când autosingurătatea lovește în coaste

durerile se sfarmă și devin o gură de apă

-izvorul ăla mi-a mistuit sufletul-

durerile devin bătăi de inimă

-când coboram în iad am văzut mântuirea -

durerile rămân ca o pecete de ceară

iar în toate lucrurile astea mici

dătătoare de speranță și dor

în studiul meu se întrepătrund imagini

când sufletul devenea un întreg

ca o lună plină ieșind din păduri

ca o ultimă silabă topită în iarbă

ca un ultim pas

făcut pe planeta asta singuratică

priveliște

de aici se vede o muchie de nor

din noi se văd doar muchii de sticlă spartă

așa ne petreceam zilele și nopțile

stăteam ascunși într-un labirint 

ecoul ne lovea din toate părțile

aveam încă în suflet 

ultima ta bătaie de inimă lipită de inima mea

de aici se văd doar creste de haos

din mine se văd umbre negre și ochi negri

așa îmi petrec secundele

stau ascuns sub o umbră de pământ și caut lampioane

-uite ce dorințe îmi puneam acum șapte toamne-

aveam între degete vechile petale

transformate în praf și cenușă

de aici nu se văd stelele

e totul o mâzgă neagră și întinsă

precum un tapet adăugat între două săruturi

când talpile se loveau de lemn și pocneau a dor

când așchiile ni se înfigeau între ceasuri și plămâni

-cât de greu trec orele până vine noaptea-

încă am în suflet un ceas

corelat cu o boltă cerească distrusă

de aici se vede răsăritul

precum un ying și yang agățat de o sârmă

e totul acolo și totul e nimic

și merg pe sub brazii ăștia de catifea

-cum fulgera în diminețile când îmbrățișam cafeaua-

încă am un suflet căutând o inimă

eseu pentru noi

când fericirea apune sub ploi

din palmele noastre se nasc dialecte umane

în colțul dintre cer și pământ

lumea își șușotește durerea numărând din doi în doi

la final

după toate salturile șotronului

uităm să zâmbim spre nicăieri

când fericirea devine un rid

din ochi ne curg amintirile ca o clepsidră rotită mereu

și în colțul dintre rai și iad

așteptăm sufletele să își spele rufele de păcate

la final

după toate nopțile chircite sub plăpumi

uităm să ne ținem de mâini

când fericirea devine tăcere

din vene coboară numai pâine și vin

și în colțul ăsta dintre dulce și sărat

copacii se izbesc și lasă frunzele în vânt

la final

după toate gerurile crestate pe piele

uităm să legănam visele spre infinit

cand fericirea devine îmbrățișare și răsărit

oamenii ies din peșteri și caută trecutul

în colțul dintre alb și negru

inimile se cioplesc în săruturi și cad

la final

după toate iubirile astea de-a valma

uităm să plângem singuri

la sfârșit

fumurile apar sub ochi precum cearcănele

din fiecare vază spartă se strâng dureri

prin vene alunecă un albastru de metil

ca o singură cărare spre tăcere

sub stelele astea sparte

guguștiucii înghit mici cuburi de suflet

printre sferele astea ascunse sub perne

domnește o simplă mirare a verbului a ști

cunoști cămașa călcată și caldă

cunoști patul cu noptiera lipită la fix 20 de centimetri

cunoști fiecare rază crăpând draperia

te ascunzi între cuburile desenate sub covor

și totul se închide precum o ușă de bordei

atunci cand crivățul îți zdrelește ochii

și hainele te ard și unghiile îți cresc în carne

și totul se învârte de-a-ndoaselea

retrograd

respirând în fiecare secundă litri de otravă

stai pe un cub și privești spre cruci

și totul devine o tăcere mai cruntă

exact ca o înfrângere la final de război

deasupra

vulturii îți caută gâtul să scobească în el

exact cuvintele uitate când te plimbai prin sfere

și uitai că toată lumea

e un cub spart sub bocanc