recuperare

când am plecat 

mi-am luat o cutie de aspirine

știam ca sunt singurele pastile pe care le-aș lua

aveam în plămâni o răceală subită

ca și când universul ar fi devenit polar

ca și când focul ăla mocnit ar fi fost stins din greșeală

exact ca un bec pocnit sub stele

-poate o să transpiri trecutul-

mi-am transpirat fiecare nerv

fiecare amintire ruptă în imagini

am stat privind spre orizont

ca spre o mântuire

când am ajuns

mi-am înfășurat brațele în jurul meu

aveam pe mine cămăși lungi albe

și lacăte imense de plumb

-poate o să îmi leg durerea-

mi-am legat inima cu o funie și am aruncat-o în beci

în zilele cu soare îi mai dau apă și mâncare

și speranță mirosind a tei

o scot la aer și privesc cum vrea să alerge

din fuga ei îmi creez vise

-la fiecare litru de apă adăugați 10 grame de nurofen-

diluez în suflet toate fricile

le înghit și le simt intrând în vene

cumva

îmi ridic privirea spre ceasul neîntors de pe perete

arată aceeași oră același minut aceeași secundă

aceeași zi și aceeași noapte

un blocaj cardiac din care curge tăcerea

ca un fluviu din care apar dureri

-poate o să absorbi viitorul-

unesc în mine vechiul și noul

și fericirea devine o pată albastră

din orizontul ăsta privit din picioare

culeg becurile crăpate și le schimb

iau un pumn de aspirină   

și dezleg inima 

gonind spre mântuire