reborn

de azi

prin mintea mea valsează norii

se-apropie de mine ploile reci și fericite

îmi simt trecutul spălat

și-acum înfloresc copacii de toamnă

prin crengile lor văd răsăritul mai cald

ochii mai clari inima mai reală

fredonez gândurile mergând mai apăsat

pe toate străzile

lumea aprinde zeci de făclii

bruma se ridică în pâlcuri mari

precum giulgiul ăla imprimat

cu chipul omului pierdut pe sine

și-acum

pe piesele folosite ca interludiu

îmi creionez un prezent lipsit de păcat

dau drumul bătăilor din lesă

alerg inima până gâfâie

îi dau sentimente și oxigen și mii de secunde

priviri trecute prin filtrul fumului

al aburului de ceai și al creioanelor colorate

folosesc un curcubeu pe post de scrisoare

de azi

am în suflet noi începuturi de povești

când stelele nășteau nori

și valsuri și ploi

și oameni găsindu-se pe sine

energie

-să-mi lași veioza aprinsă-

pe partea mea de pat

cearceaful încă are urma unui zbor scufundat

în echilibrul rudimentar de acum

stelele se nasc în identitatea ochilor deschiși

a bună dimineața

a mister explodat în căprui

a sentimente curgând a nou

și acum

când privesc spre partea mea de pat

în spiritul meu se trezesc milioane de becuri

ca un puls în crescendo

inima gonește spre veșnicie

prefac în vis fiecare clipă

atunci când stăteai între pături și fumai

atunci când vedeai lumea prin sticlă

când subjugai somnul și îl prefăceai în cuvinte

-unele sunt aruncate și acum

își fac veacul lângă motanul cu sprânceană mirată-

și totul începe să duduie ca o mașinărie abia pornită

la fiecare răsucire a trupurilor noastre

pictăm începuturi 

zeci de spirite ne privesc ceremonia asta în doi

în echilibrul rudimentar de acum

stelele explodează între palmele noastre

pe partea ta de pat

cearceaful încă ne ține în brațe 

mirosind a nou și a noi

mai ales când lăsăm veioza aprinsă 

și trecutul stins

secunde

Privesc lângă ea valurile spărgându-se de stânci și de dobermanul ăla semănând cu un corb. Îmi simt mâinile transpirate. Prin pătura de lână, ochii ei sunt desenați cu un cărbune expus la presiuni distante undeva în adâncul inimii. Gustul ceaiului devine gust de cretă iar gura mea devine o tablă pe care sunt scrise mii de rune antice, protecții inocente pentru vrăjile scoase din gura ei, devenită între timp o crizantemă uscată. 

Din toată camera am ales două scaune și stăm privind podeaua ceruită. Ne aprindem țigări și le scrumăm peste ceștile pline cu ceai. Avem o singură sursă de lumină, mai difuză decât sentimentele noastre lăsate în paragină. Căutăm împreună un punct comun de unde să o luăm de la capăt, dar capătul rămâne doar un loc ancorat pe fundul mării, inaccesibil și invizibil. Știu că există pentru că, undeva, pe fundul inimii, simt zgârieturi și sânge clocotit.

Ea își lăsă capul într-o parte și desenă cu degetul mare al piciorului stâng un cerc. Peste coapsă, rochia roșie cade în falduri mari și răcoritoare, exact ca un cuib prins între crengile pomului sub care ne-am sărutat prima dată, atunci când cocostârcii se întorceau din sud și plonjau înspre plaja copilăriei lor. Simte, pentru prima dată în viața ei, simte că are nevoie de mai mult de o privire pentru a mă întoarce. Avem între noi o tensiune nucleară, dar azi, azi sunt decis să merg până la capăt și să fiu eliberat. Eliberat de gustul buzelor ei de lapte, de pozele arse în acid, de vocea ei când stătea pe canapea după ce făceam dragoste și se învăluia în piei mari de suflet bătrân. Azi vreau să respir pentru prima dată și un alt început. 

Între silabele astea nerostite, dulăul începe să schelălăie a final. Prin ochii lui văd toți oamenii care au iubit-o pe ea. Care au adorat-o, care i-au adus la picioare schelete ale altor oameni. Încă mai aveau în trup o inimă, dar ei, ei nu îi păsa. Avea nevoie de hrană, de bătăi noi pentru sentimente vechi, de imaginea ei frumoasă din ochii celorlați. 

De la ultima seară în doi, a devenit mai tânără. I-a dispărut ridul de pe frunte, are buzele mai roșii. Are pielea mai fină și stă mai dreaptă. De la ultima seară în doi, am albit mai mult, mi-am lăsat barbă, privesc mai drept și stau mai cocoșat. E ciudată evoluția asta spre scopuri diferite. E ciudat atunci când simți ruptura dintre doi oameni sau doi zei, când tăcerea devine un mod de viață și stai și fumezi până adormi. Rămâi secătuit, obosit, crispat, confuz, învârți între degete chiștoacele deja arse și vrei să pleci sau vrei să rămâi. Astăzi voi pleca. Astăzi voi pleca. Astăzi voi pleca și nu mă voi mai întoarce. Voi lua cu mine doar o poză. Scrie pe spate doar ”per aspera ad astra”. Prin greutăți către stele. Dar stelele mele nu erau în poza asta. Erau doar urme mari de speranță, când verile ne încălzeau oasele și învățam să zâmbim. 

Acum voi pleca privind în urmă la tot ce a fost, la cum a fost, la cât a fost. Voi privi drept către trecutul meu în care nu mai eram eu. Voi privi și îmi voi tatua pe inimă citatul ăla latin. Prin greutăți către stele. Prin trecut către viitor. Prin durere către fericire. Voi sta pe feribotul de întoarcere și voi desface o bere, voi râde la străini, voi sări de pe punte în mare și mă voi înveli cu alge. Am în mine dorința de a pleca din camera asta unde s-au distrus atâtea vise. Ultimul era cu un copil. Cu mine legănând un pătuț și râzând la desene animate. Cu mine și el desenând pe pereți povești despre zei și dragoni și prințese salvate din turn. Sau din farul de peste drum, care seamănă cu un doberman negru precum un corb. 

Îi las o țigară aprinsă. Închei paltonul. Descui ușa și o încui pe dinafară. Aud cum i se sparge cerul și tunetele inundă camera. Îi aud plânsul precum sunetul de sirenă. Am inima înfundată azi, nu mă întorc. Sar pe ponton și las marea să-mi respire în plămâni. Privesc în inimă ca într-o oglindă spartă. Din cioburi mă recompun și urc scările lustruite de doi marinari beți. Privesc în spate și văd valurile spărgând stâncile și dobermanul, casa unde am iubit și am urât, camera aia unde un om era un zeu în ochii altui om. Sunt la fel de pustiu precum o sticlă goală. Strâng în buzunare ceasul de mână și poza smulsă din perete. Per aspera ad astra. Secundele au început deja să-mi cronometreze vindecarea.

jurnalier

și ce ai tu?

un copac cu magnolii înflorite în zațul de cafea

o pisică torcând pe soba bunicii

-în camera ei miroase și acum a copilărie-

un vechi troler unde visele au fost îndesate

până la refuz

atât de refuzate încât s-au spart

la stingerea ultimului bec de după vals

și ce ai avut?

doar niște degete îmbârligate imaginând povești

câteva clipe în care

fericirea era mai înaltă decât dumnezeu

și forma aia de cearceaf mototolit

când răsăritul devenea apus

și aburii vă desenau aripi și clopote 

și buze pârguite în ceața aia

cât toată toamna pictată pe inimi

și ce vei avea? 

poate o nouă dimineață mahmură

exact ca greața aia 

avută după prima beție împreună cu tatăl tău 

-se învârteau în minte și în ochi și în stele 

toate mătăniile rostite la botezul tău-

în clipele alea vei rămâne exact ca un surd

și toate gândurile 

îți vor încercui inima 

cu linii de foc 

și acum? 

acum te îmbrățișezi cu parfumul fiecărei zile

stai privind respirațiile magnoliei uscate

oftatul pisicii mirosind a căldură 

și noul vis 

împachetat în noul troler

maniac eyes

când mă gândesc la noi

simt cum mi se târăsc vorbele prin gât

în secundele alea având gândurile îmbrățișate în alcool

vedeam toată istoria lumii

nașterile morțile victoriile înfrângerile 

religiile picau precum niște coloane de nisip

prin irisul spart de băutură

luminile etajelor se derulau de la 9 la 0

descifram prezentul când liftul rupea tăcerea 

cândva 

priveam spre cer ca spre o destinație 

atunci aveam oasele învelite cu speranțe 

acum cerul pare un hău unde stelele

sunt doar iubiri netrăite 

aprinse doar în inimi inundate sub beții 

sub clarul ăla de lună în care visam să o sărut 

acum îmi târăsc trecutul în forma unei sticle

și beau din el 

ca dintr-un pocal de zeu

și în freamătul orașului 

văd neoanele fugind mai rapid

în zgomot îți recunosc absența 

-parfumul ăla de caise pârguite-

crap toate pieile mele 

dansez în ploaia asta de frunze

mă scriu pe toate bordurile până ajung acasă 

acolo 

la numărul 314

-cât râdeam aprinși pe balcon-

zac aruncate cheile și pozele 

și vorbele alea scoase din gât 

din oglinda aflată pe hol

irișii mei golesc paharul

îmi văd viața ajungând la 0

rigor mortis

suflu căldura printre degete

în dormitorul ăsta hiperarctic

îmi privesc inima printr-un binoclu

sunt înspăimântat de aburul cafelei

de umerii tăi atunci când spălai vasele

de pozele prinse de frigider 

cu un piolet de bronz între noi

magnetul de culoarea oțelului 

ne desenează și azi ochii de culoarea pădurii 

suflu timpul printre ramele foto

din noi a rămas doar eu

îmi privesc trecutul ca o spaimă 

sunt zile în care observ umbrele 

călătorind de la vest la est

sau 

sunt zile în care închid ochii 

și văd linia gâtului tău ca punct de plecare

când toamna apune în alb

îmi împachetez păcatele și închid ușa 

suflu pierderea de mine prin respirații 

am mers patru milioane

șaptezeci și cinci de mii de metri

în piept

busolele se strivesc prin loviri repetate

cobor în grote ca într-un botez

îmi spăl picioarele și mâinile și fața 

și fiecare bucată de inimă sărutată de tine

prin geamul bucătăriei 

lumina se sparge în umbre de dor

suflu oboseala privind spre cer

la final de pași privesc pioletul de bronz

am urcat prin vâltoarea ascunsă ca printr-o renaștere 

l-am găsit pe hristos sălășluind în aven

avea mănușile înghețate și barba mai albă 

pe sânge își tatua cele 10 porunci

și sunetele deveneau colți de oțel

răcorire

mi-e dor de mama ca de dumnezeu

printre ploile de aici și acum

desfac umbrele cu imagini vechi

din ele pică leagănul

perele adunate în diminețile cu ceață

suflatul în lumânări

-cât de repede am trecut de la 25 la 54-

și primele cuvinte îngânate spre zâmbet 

și stau pe bordură

privesc fuioarele de nori țesând un cer

la amintiri lumină

degetele mamei încă desenează povești

pe întuneric pe zăpadă pe soare

pe inima mea gâfâind

-cum se vede ultima cicatrice-

știu că sunetul ei e ca o lacrimă de phoenix

iar totul devine opac

îmi las mâinile să caute muchii de susținere 

când eram mic

căutăm brațele tatei să fie scut

priveam printre palme ca printr-un binoclu

vedeam rănile și durerile ca pe un simplu gând fugar

acum

îmi văd viața ca printr-un stroboscop

mă pierd în haosul rotit alandala

printre stările de acum

îmi desfac inima și o las să caute pașii absenți

din anii absenți cu oameni absenți

îmi scrijelesc pe frunte

un L

un A

un Ș

stau ca un felinar în ploaie

cu mândria făcută țăndări

din aburii scoși la oftat

simt că mi-e dor de tata

ca de dumnezeu

operație

prima dată ți-au zis de șurubul ăla din tibie

tu ai tăcut

știai că ai un șurub înfiletat în inimă

la fiecare răsucire

prin carne ți se prelingeau amintirile

exact ca râul ăla pe care îl priveai când erai copil

suflai peste el cu păpădii și păpădiile planau pe apă

acum nu îți găsești inocența aia

stai și sufli peste amintiri cu fum și alcool

a doua oară

ți-au luat pulsul ținând două degete pe încheietură

exact în locul ăla unde acum 8760 de ore

degetele ei desenau cercuri și semne de infinit

și se activau în tine basmele copilăriei

mirosul de acasă hainele mamei râsul tatălui

priveai în ochii ei ca într-o inimă plină

a treia oară

te-au întins pe masă și te-au desfăcut de viață

prin fiecare vis aruncat înspre trecut

îți dispare pielea carnea

respirațiile se potolesc și oasele îți devin doar gratii

sufletul tău își caută inima veche

ritmul bătăilor cadența pașilor 

vocea aia șoptită când stelele miroseau a toamnă 

deschizi ochii și urli și revii în prezent

sub clarul ăsta de ceață cât casa

scuipi un șurub ruginit

a. v. c

se sting luminile în case

cu ochii privind crăpăturile din tavan

cauți în inimă crăpăturile închegate

primul te iubesc strivit pe asfalt

prima noapte învelit în cămașa ei

primul somn în poziția fetusului

când coastele și plămânii și inima îți bubuiau de plâns

din întuneric ne naștem

și în întuneric revenim

se aprind tăcerile ca niște claie

uiți cuvintele acolo în gât 

atunci ele însemnau ceva 

acum sunt doar mormăieli pierdute în barbă 

între păturile unde îți visai viitorul

trăiești un prezent altoit 

din mugurii ăștia răsăriți a speranță 

mulți cad și devin cenușă 

și acolo

în apăsarea aia veșnică a nebuniei

-când stai pe margine ca pe un balansoar-

îți faci cruce și te agăți de aer

ca de un ultim sărut cu te iubesc-ul în buzunar

ca de o primă noapte învelindu-i coapsele 

ca de un prim somn îmbrățișați 

prin ochii tăi 

întunericul devine lumină 

ca după un atac vascular cerebral

înveți să vorbești 

să mergi să râzi să arzi

să mângâi timpul care îți mângâie sufletul

privești tavanul plin de crăpături 

unele devin flori și fulgere și tot ce-i mai frumos

prin geam

se aprind luminile în case

pastelique

-de obicei îmi iau bilet doar dus-

din nespusul straniu al stărilor

undele se propagă cu normalitatea bătăilor de inimă

atunci când o țineai de mână

când o îmbrățișai la final de vals

când stăteai și reflectai

la contopirea astronomică a sângelui cu sărutul

în tine ai umbre fantomatice

stingi lumânarea și privești răsăritul

între frunzele astea smulse de vânt 

întomnirea ilogică e doar primul nonsens pe care îl admiri 

bubuie în tine imagini lumini

desene șchioape sunete electrice 

-am citit undeva că animalele 

se ascund și îmbrățișează întunericul când sunt pe moarte-

prin umbra palmelor tale 

viața devine doar o urmă de cărbune 

ridici ochii spre pădurea asta desenată în pasteluri

miroși fumul de toamnă 

sau poate e fumul lumânării alunecat în plămâni 

stai și te rotești precum un astru stins

în casele astea fără povești locuiesc carcase fără suflet

îți scoți din rucsac biletul ăla doar dus

poate că privitul înapoi e o idee proastă 

alegi să pui câte un picior în fața celuilalt

spre necunoscutul ăla pictat în toamnă 

cândva

drumul ăsta mirosea a parfumul ei râzând 

acum totul e liniște și totul e sunet

și talpa bocancilor pe frunze

și expirație greoaie 

și strânsul pumnilor 

și inspirație greoaie

și un maldăr de vise aruncat în spate 

din fiecare foșnet cunoscut al stărilor 

viitorul se propagă cu ritmul pașilor 

intri în peșteră faci un foc bei un ceai

stingi focul din inima ta 

vezi tu câtă ceață e mâine pe drum

la final

te ascunzi învelit în întuneric