dream catcher

aici nu a mai plouat de ani

se lasă stelele pe umerii mei și caut în suflet porți

printre pietrele alese cu grijă în drum

îmi netezesc amintirile lăsate în colb

mă întreb spre casă auzind răsăritul

și privesc ușa aia albă

în spatele ei sunt râsete și îmbrățișări și doi ochi negri

prin coastele mele alearga trenuri cu celule oxidate

stau și respir aerul ăsta de munte pierdut în oraș

în mugurii minții se adună gândurile

ca într-un dream catcher suspendat de tavan

și viața se învârte ca într-o catedrală fără lumânări

din ultimele priviri îmi torn un pahar de vin

peste nopțile calde uitate pe plajă

aleg să privesc doar rocile albe de calcar

orbecăiesc prin vise și caut căldură

din ușa aia albă rămâne doar un punct deschis de întrebări

în sufletul meu deja e toamnă

am în mână stângă o lumânare topită

și prin ceara căzută printre pietre

văd ploaia venită după ani

zbor

din sunetele păgubite de sens

îmi fac sălaș în palmele tale

aveam pe cer o constelație stinsă și uitată de lume

căutam între riduri ultima licărire de dor

peste vârful ăsta de munte

lumina se frânge ca o suliță izbită de pietre

peste nori

pelicanii își continuă zborul

și în toate vocalele uitate în piept

pământul se rotește ca la începutul vieții mele

undeva

vântul adie speranță și inimi bătând în microni

degetele mele rămâneau înfipte în carne

mă îmbătam privind răsăritul ochilor tăi 

din toate astea sunt doar ciulini

din toate astea sunt izvoare secate

peste brazii ăștia înnegriți de mirare

cade o rafală de insomnii și tăcere 

-uite cum lucește luna prinsă între fulgii căzuți din zbor-

adorm trezind sufletul legat de stânci 

din toate astea

nemuririle se trăiesc în doi

în fiecare dans aiurea exersat în creier

în paharul ăla de vin uitat pe noptieră 

când greierii se transformă în șuier și alb

când constelațiile se aprind și rămân 

precum un far lipit de mare 

pentru zborul pelicanilor de primăvară

aruncare

dacă te sărut

aici s-ar putea să plouă cu broaște

și norii să se adune în cârduri mari de magnetofoane

din ele ar curge sunetele în cascade pierdute

-cum ne descoperim inimile lăsate în vânt la uscat-

prin scena asta de galaxii

lovesc cu degetele ultimele amintiri

dacă scriu totul cu praf

fiecare soare s-ar împotmoli în drumul lui spre răsărit

din bucățile astea ciuntite de stele

oamenii le-ar transforma în icoane ascunse de dumnezeu

și potecile pe care atârnam pozele la uscat s-ar topi ca untul

-cum ne descopeream diminețile în miros de clătite -

prin ochii ăștia deschiși

privesc spre ultima privire înainte de plecare

dacă tac

pe bolta asta lăsată de cer

s-ar clatină amintirile precum o casă la cutremur

când fiecare farfurie își privește mesele în doi

-cum ne descoperea cerul șoaptele spuse pe trepte-

din suflet scot covoare și fotolii

privesc înspre ușă ca spre o lampă rămasă închisă

dacă stau

ninsorile s-ar lipi de mine precum o mantie

din ele mi-aș vedea ideile ca aburi

sub bocanci

lumea e vie și privește spre pământ

-cum ne descoperim uneori sufletele în întuneric-

și toți pasii ăștia făcuți în gol

se întind așa

ca o galaxie aflată într-o ploaie cu broaște

reciproc

atunci când nu mă ai

din ochii tăi curge ulei de măsline și pelin

peste fiecare centimetru din tricou

îți umblă degetele căutând săruturi

se lasă toate gusturile închise într-un borcan

spre seară

porumbeii devin bufnițe

norii devin ploaie și pomii devin scânduri

atunci când nu te am

pe ogoarele din coastele mele ciugulesc berze

astup cu mâna stupii lăsați în miere și îi inund

din soarele ăsta cangrenos de august

privesc spre apus și caut brațe morgana

așa cum fluturii își caută macii căzuți din inimi

-cum tac toate bisericile atunci când spunem rugăciuni-

și în toată absența asta exersată sub cer

ne ducem pe soclu viețile ca un jurnal deschis

stăm și ne pictăm pe fețe lacrimi inerte

cerșim ochi să ne privească și suflete care să ardă

coapse și râsete și buze și țineri de mâini

fumuri de țigară stinse cu vodcă și săruturi

și răsărituri rămase ca o victorie asupra nopților

și în toată încremenirea oamenilor de dinainte

cenușa se întinde pe pâine și cască un abis

peste prăpastii

văd doi ochi înecați cu ulei de măsline și pelin

și bufnițe ciugulind din soarele ăsta cangrenos de august

calmitate

după amiaza asta cinăm în iad

ne strângem sufletele în pansamente și tânjim după cioburi

în ele privim toate trecuturile unse cu undelemn

miroase în camera asta numai a salcâm

peste pielea mea se aștern umbre

fiecare respirație cade precum o smoală

-aveam un autoportret lăsat la uscat-

și noi suntem aripi de vrăbii

tăiem răsăritul în sori și umeri de zei

sub patul ăsta în care ne purtăm visele ca atlas

sălășluiesc draci îmbătați de arșița inimii

cearceaful se mototolește sub pașii albaștri

-pensula asta îmi face ridurile prea adânci -

din pumnii încleștați a sete

se întind fire de nisip ca în clepsidre

pe fiecare stâlp numărat până la cer

sunt amprente de gol și ochi închiși

vin șoarecii albi și gustă din carne

omizile devin molii și întuneric și boală

-uite ce frumos e unghiul ăsta pentru moarte-

și fiecare șoaptă se lipește de inimi

cu lacrimile înnod un pod peste orbire

mă trag spre lumină precum un univers nou

sub tâmplăria asta în formă de cruce

oamenii se nasc în continuare visând la nemurire

metamorfism

se strângeau cuvintele în valuri de lac

peste zâmbetul căzut ca un înger

nopțile se adunau în rădăcini tot mai mari și mai dese

veneau călugării și stăteau răstigniți spre cer

chemând sunetul spre tăcere

pe ulițele cernite cu praf

pașii se lipeau de retina alba a amintirilor

prin năvodul juliturilor prindeam imagini vechi

se speriau caii și nechezau și fugeau spre păduri

clopotele sunau mut spre toamnă

câteodată soarele răsarea apus în brumă

aveam o mână ca un ciot de copac

sub vreascul ăla de cer îmi ciopârțeam fericirea

stăteam rezemat de gard și urlam spre lună

vedeam nălucile devenind oameni

norii cădeau și se ridicau și se ascundeau după stele

gutuile atârnau de crengi

ca niște felinare uitate aprinse în ger

și lumina devenea o umbră de lumânare

sub steagurile aplecate de frunze și meri

îmi gâfâiam sufletul și-l închideam într-un ceas

peste zâmbetul căzut ca un înger

lipeam o mască și fluieram

diseară ne răsucim sufletele

stăm și locuim între gânduri uitate de soare

peste fiecare lună răsărită din inimi

strigătul cucuvelei rămâne agățat în vers

și drumul ăsta încet în mers de copil

ne prinde ținându-ne de mâini

aveam sufletul pulbere

în toate visele arse de funingine

culorile picau spre cometele pictate pe buzele tale

undeva

tricourile se lipeau de amintiri

rupeam tapetul precum un bandaj plin de răni

exploda atât de sonor fiecare imagine

încât aerul uita să mai iasă din piept

și în fiecare fuior de vânt

prindeam o notă muzicală ca o frunză de mandarin

hârtiile zăceau aruncate în podul minciunilor

-cum scriai acolo dorind să pleci-

din cioburile de stele pisate între dinți

făceam năvoduri plini de lumini

aruncam spre cer și prindeam fugi

stăteam întins pe parchet

peste toate a apus întunericul

se face o spaimă de vechi și de nou

-când va uita lumea de zâmbetul alb?! - 

tricourile rămân lipite ca poze tăiate 

lângă mine și tine se întinde tăcerea 

și lumina de azi

ne-a prins cu mâinile despărțite 

și cu sufletul întreg

sweet child of time

când sloavele deveneau filme cu balauri

și tunetele miroseau a liliac sub scara de lemn a bunicilor

copilăria începea să se închidă în oase

așa cum pomii își acoperă scoarța cu una nouă

-uite ce adânc a intrat toporul tată -

printre umbrele cu chip de om

silabisesc rugăciuni de odinioară

în nopțile calde de vară

trăgeam cearceaful peste urechi și ascultam broaștele

greierii plângeau cerând praf și semințe de inimi

în mirosul de gogoși adormeam privind mâini

-uite ce mult ai frământat mamă -

din stupul casei curgeau amintirile ca mierea

și-n ploi îmi făceam catedrală

alergam prin băltoci desculț de toate fricile

cum goneau fulgerele pe cer numai suflete pline

-uite ce mult te-ai desenat pe față bunico-

în sobă sfârâia fumul mușcând din călduri

și ghemurile de lână coborau spre nicăieri

când zăpada urca către țigle

strigam spre armată să tragă spre nori

în micii bulgări suspendați sub crivăț și felinare

ne strâmbam durerile în râs

-uite cum tresar caii bunicule-

prin picăturile de haine înghețate vinul se răsucea în cămări

aveam pustiul departe

și timpul se lipea de oase

precum o nouă scoarță de copac

mitologic

când plec de acasă încui ușa de trei ori

o dată pentru tatăl

o dată pentru fiul

și-o dată pentru sfântul duh

îmi suflec mânecile și caut coloane de stânci

sub pridvorul ăsta îmbătrânit de ierni

stau ca-ntr-un maldăr toate cearceafurile uscate de soare

-aici ne pictam corpurile cu cerneală roșie-

vin spre sălcii cocorii din sud

peste frunte

coboară părul ca un fluviu de cenușă

în dreptul porților

îmi văd părinții plângând rugăciuni

se îndoaie timpul ca un arc de căruță

și fericirea stă și așteaptă sub dealuri

cu spatele drept și bluza aruncată în hău

sub stele

râul se-mpiedică de buzele roșii

pădurea se lasă peste cer

undeva

dumnezeu și-a dresat îngerii să cânte din fluier

ielele dansează cu ursitoarele și lovesc în destin 

așa se scriu viețile din lemn

-uite cum picau stelele spre inimi-

prin praful din drum

ciorile dezgroapă suflete vechi

când ajung acasă descui ușa de trei ori

o dată pentru tatăl

o dată pentru fiul

și-o dată pentru sfântul duh

las lampa aprinsă

și-aștept fericirea să se-ntoarcă din hău

măr

am cel mai întunecat colț al minții plin cu păpuși

și muzică nebunească și bule de săpun

cu ele

sărut apusul rugându-mă pentru alți ochi gri

imediat cum șarpele a convins-o pe Eva să muște din măr

lumea a căzut în genunchi

dumnezeu a plâns cu pene de îngeri

poate atunci

iubirea s-a răspândit peste oceane și pământ

iar ploaia ne amintește mereu

că undeva

o picătură își caută sufletul

precum un vânt de iarnă căutând o pereche de brațe

și o inimă în formă de măr

deci

când ziua e pe sfârșite și luminile sunt aprinse

stai drept și descoperă colțul minții tale

undeva

păpuși și muzică nebunească și bule de săpun

așteaptă să strălucească în ochii de onyx

încă o dată

fereastra mieilor

poate că totul e turnul ăla de nisip făcut la mare

când valurile îl îmbrățișează

algele i se agață de ferestre

și soarele fumează ca un marinar beat în port

în raze se scaldă ochii de cenușă

tăceam privind vântul rămas ca un parfum

mereu este vinul prelins pe buza sticlei

și brațele pline de pistrui înnodați în stele

în camera cu vedere la zid

ne dansam zilele până lacrimile cădeau ca un fulg

peste secunde 

cerul se ofilea și mirosea a ploaie

aveam pe limbă doar gustul coapselor sărate 

prin cioburile de geam intra răsăritul ca un măr pârguit 

firele de praf tresăreau precum o mâță

în cearceafuri ne plimbam sufletele 

căutam împreună mirarea vieții în doi

-trebuie să aruncăm hainele astea vechi-

din pereții crăpați ne făceam haine de nuntă 

poate că totul e un turn de nisip uscat în soare

atunci când pescărușii se-nalță spre viu

din penele lor curgeau lacrimi de onyx

și peștii stăteau îngemănați în pustiu

cumva

o mare își așteaptă fereastra cu vedere la zid

coridor

a trecut și pe aici Paștele 

mamele au aprins lumânări pentru viitor

din bucata asta de colivă

îngerii ne suflă cu ani peste inimi

în pozele vecine cu nebunia

stăteam îmbrățișați pe scările bisericii

avem între brațe numai amintiri

și merele păstrate în coșul de nuiele

sub tăcerea lumânărilor

chipurile mamelor scot lacrimi de dor

numai în anii trecuți ne-am văzut în secunde

atunci când visele se topeau în răsărituri negre

printre pădurile de cruci ne citim istoria

uite

sub scrisul ăsta mărunt

ne lipim sentimentele de marmură

strigătul cucuvelei amorțește sufletul

în luntrea asta dintre lumi

punem bănuții în palma cu care ne mângâiau copiii

ceasul privește spre lună și noapte

minutele tac ca într-o mănăstire 

printre șiragul ăsta de pahare cu vin și pâine 

stăm singuri privind în trecut

o singură viață ne iubește acolo

și ceara se schimbă în om

în sânge și carne și oase

în ochii mamelor văzând în viitor

nevoia de sete

orașul mi se întinde în zeci de culori

visăm în verde și alb și albastru

cu brațele caut poteci și cărări

prin sunetul de sirene văd neștiutul

în palme tăcere și somn

și-aici

ne umblă inimile ca pe bulevard

stăm singuri și bem cafele și apă

pe pojghița asta subțire de iubire

își cască ochii toți cetățenii romani la ferestre

miroase a vechi și a nou și a ploaie

cu degetul unesc pielea ta

pică în suflet meri înfloriți

din calvarul gri

se lovesc priviri și gânduri

avem o bancă de îmbrățișat

atunci când noaptea înmiresmează ziua

prin părul tău curg lacrimi de drac

în cămașa de blugi se-nghesuie coapse

undeva

munții se scutură de ape

printre trotuare

se-ascund tropote de bocanci

un soare grena ne unește umbrele 

în palma asta de viață 

licuricii devin vise plutitoare

-aveai unul agățat de ureche acum niște ani-

undeva

am reînvățat râsul 

orașul mi se întinde în zeci de culori

visăm în licurici grena și mere coapte

prin brațele desfăcute ale cămășii de blugi

viitorul stă și fumează 

setea ne-o potolim tăcând

îndoiala e o pasăre plecând

prin norii ăștia de granit

se-mpung fulgerele în tunete

peste bulgării de pământ

ploile cad și hrănesc

din soare curg pene negre și lungi

un zgomot de gheare pe tablă

ciocul pică-n cărări

și ochii se privesc mutând sentimente

aici mulțumesc spre răsărit

îndoiala e o pasăre plecând 

strângând sub aripi dureri și trecut

iar ploile pică-nspre cer

ca lacrimi aruncate spre lumină

-sting lumânarea și dorm-

pe mâinile mele am șoapte de zeu

și sângele freamătă speranță

cum aș putea cădea din picioare

când respirația mă duce spre calm

-paltonul se-nfășoară ca un stindard-

prin norii ăștia de granit

păsările continuă să zboare

din tunete și fulgere și sânge de zeu

lumina devine un soare

lumea devine univers trăind în caiși

și fericire infinită într-un inel

binecuvântare

m-a mântuit Hristos

să am inima în bărăgan

acolo unde crivățul plesnește în fuioare

și grâul se întinde ca sulițe spre cer

acolo unde soarele se scaldă vara

în băltocile duhnind a praf

-căruțele îi năruie lucirea sub copite-

și-n fiecare zi de Paște

în satul meu mirose-a cozonaci

când lumina se lasă peste ferestre

din ochi ne căutăm sufletele

prin verdele ierbii ne facem adăpost de vise

privim bolta și spunem rugăciuni

spre case picură ceară și tămâie

în fiecare om se deschid uși și se închid păcate

stăm nopțile având în piele tatuaje de pământ

dulăii ne latră fricile spre nori

uite

între crengile pomilor se sparg ecourile

și șoaptele cad ca o brumă

-preotul închide biblia și tace-

m-a mântuit Hristos

să am inima plină de bătăi numărate

și-n sufletul ăsta să-mi caut fericirea

atunci când berzele se apropie de stâlpi

cu puii rămași să se-nchine neștiutului