vineri, 30 noiembrie 2012
inițiere
=din atelierul Poezie in secolul XXI=
lasă-mă să plec
să mă uit spre mine și spre cer
să-mi întind aripile sub șira spinării tale
e atât de bine să mă joc dimineața
cu zatul din ceașcă
aflu noi și interesante lucruri despre tine
cum că îți plac tricourile largi ciocolata caldă
gutuile mușcate tatuajele
animalele făcute din hârtie cerată
cum că dormi și respiri prin dâra de fum
lăsată de țigara mea pe noptieră
îți plac stelele modelele umbrelele
penele de îngeri catapultați în spațiu.
recunosc un peisaj perfect
aflat între coastele tale turtite
noiembrie te acoperă cu ultima bucată de vânt
încă dormi
iar eu
eu încă privesc la cana asta aproape rece
o să iubești un cavaler născut târziu
e-aproape zece jumate ceasul ticăie ca un nebun
halatul lăsat la marginea patului miroase tot a tine
îl îmbrac mă spăl pe față mă-ntorc
îți privesc coapsele ieșite de sub pătură
henry mancini cântă încet
iau un pix un bilet te sărut pe frunte
scumpo
eu nu-s cavalerul tău
dar sunt singurul om
care îți zboară prin trup.
luni, 26 noiembrie 2012
scenetă cu arcuş şi rochie
stau doar în parc şi înghit numai fum
mestec dintr-o ţigară şi scuip tutunul
băncile au devenit mai goale aleile prea pline
a început să plouă cu frunze şi ceaţă
aştept ultima bătaie a ceasului
din autobuzul vechi coboară pantofi
picioare rochie mâini gât şi plete
undeva
un suflet tace şi se închină
eu privesc în gol
până la mine mai sunt cinci paşi
fredonez un vals lung şi vechi
două buze roşii se deschid şi aud versuri
dansăm amândoi în nebunie
toate frunzele se înfioară şi gem
o iau în braţe o iau în inimă
spre urechea mea aleargă unele cuvinte şchioape
se-mbracă în fugă şi coboară pe un arcuş
pălăria mea cade
o şterg de praf îmi aprind ultima doză de fum
am rămas cu ochii în gol
pantofii încă se aud în acelaşi ritm
se simte mai bine frigul azi
aştept un autobuz vechi
la colţul parcului stă un cântăreţ cu o flaşnetă
din zecile de frunze
multe mi s-au lipit de tălpi
nu pleca
o
nu pleca
ea
o să vină cât mai curând
joi, 22 noiembrie 2012
o zi, trei toamne
=proverb chinezesc=
hai să trăim boem îmi ziceai tu în serile toamnei
să fumăm întinși pe balcon
înveliți doar cu cerul
picioarele ne amorțeau erau scoase pe geam
legam o țigară de alta un fum de altul
degetele se împerecheau în melodiile lui jimi hendrix
râdeai adormeai pe pieptul meu
timpul se mișca greu
ca o locomotivă cu aburi
pe un perete se proiectau imagini de epocă
doamne în rochii lungi domni cu pălării și costume
îți sărutam tatuajul ceafa sânii plămânii inima
mă trăgeai de păr și oftai
acum s-a lăsat întunericul
e mai frig mai pustiu mai sec
peretele din fața oglinzii e plin cu poze
te pot vedea din orice unghi
nu
tu nu știi suferința singurătății
prin fiecare apus o parte din mine moare și putrezește
miroase în camera asta
a rânced a vechi și a trecut
îmi las ceasul neîntors
florile din glastra albastră s-au răsucit
cad petalele și frunzele
scrisorile sunt vraiște în sertarul murdărit de ruj
și totul totul totul
îmi aduce aminte de boemele noastre seri
îmi spuneai cândva să închidem ochii
să ne prefacem că luna nu apare seara
că anii trec în favoarea noastră
și toamnele devin iarăși primăveri perfecte
acum
acum îmi spun singur să aștept iarna
undeva la mijloc pare mai bine
sau poate că totul ar avea o urmă de bine
dacă aș auzi mereu melodiile din alte epoci
netrăite.
vineri, 16 noiembrie 2012
războinica după copil
mamă
tata de ce a plecat fără palton
uite
încă miroase orizontul a el
gulerul se mișcă și mânecile la fel
poate că îi e frig poate că plânge
mamă
tu nu trebuie să plângi
am auzit afară pași
miroase a fum de țigară și a pielea tatălui
calul nechează câinele latră ușa rămâne închisă
mamă
spune-mi o poveste de război
tata are o pușcă un pistol o fotografie
undeva
tranșeele sunt prea mari pentru morți
dar tata
tata le evită sare peste ele învinge sârma durerea
bocancii obuzele rănile
vine acasă mâine poimâine răspoimâine
nu e așa
nu e așa mamă?
mamă
au trecut luni întregi
și nu au mai venit scrisori lungi
mirosind a moarte
porți doliu ai ochii întunecați
poate că tata s-a luat la luptă cu dumnezeu
l-a învins și acum se întoarce cu steaguri în spate
parcă aud vocea lui
tu zici că e iarăși vântul
eu sper mamă
eu sper în viață.
luni, 12 noiembrie 2012
Scopul unei minţi pierdute (II)
=fragment=
Peste capul meu planează îngeri negri, au aripile
lipicioase şi totul miroase a mucegai. Zboară peste tot aceşti îngeri, n-au
feţe, n-au capete, din gâtul lor ies gândaci mâncători de carne, alerg, mă
împiedic, cad, un picior e muşcat deja, văd osul alb şi sticlos, încerc să
plec, găsesc o uşă, o deschid şi pic în gol, pereţii din jurul meu devin din ce
în ce mai strânşi, au desene groteşti, un arhanghel sărută cele şapte păcate, o
curvă devine regină, canibalii se creştinează şi vomită toată carnea oamenilor,
Dumnezeu se rostogoleşte pe muntele lui Sisif şi cară vedre cu apă pentru
Prometeu, Moise e înfăşurat în lanţuri, Adam şi Eva înoată în sânge. Un fluture
cu joben salută viaţa, sunt transpirat şi respir destul. Mă trezesc, mi-e
greaţă, ajung la baie şi dau afară ultimele sticle de alcool, din nas îmi curge
sângele în şivoaie, mâna dreaptă mi-e amoţită, o venă e deja spartă în trei
locuri. La dracu cu drogurile astea de nimic, deschid fereastra, e destul de
frig. De data asta am avut noroc, halucinaţiile s-au terminat destul de repede.
Irina sună. Sonia sună. Doru şi Maria sună şi ei. Nu
răspund, îmi pun gândurile în ordine. Aştept. Tăcerea îmi sparge timpanele,
simt că timpul se dilată. Aştept. Iau fiecare idee în parte şi o izbesc de
pereţii craniului. Sonia dispare. Doru şi Maria? Nu, ei sunt coloanele pe care
mă ţin. Irina? Nu, nu aş vrea să dispară. Şi totuşi, atitudinea aia a fost
ciudată. Când a plâns a fost ciudat. Când am ţinut-o în braţe a fost ciudat.
Pentru că atunci mi-am revăzut viaţa, durerea, fericirea, toate prostiile
speciale oamenilor. M-am simţit om. În ultimele luni, a fost pentru prima dată.
Irina devine un capitol perfect. Privesc norii. O să plouă, o să plouă peste
tot oraşul ăsta de rahat, mâine o să vedeţi oamenii cărând umbrele şi privind
miraţi luciul asfaltului, geamurile curate şi câinii spălaţi. Or să vadă prin
propriile lor suflete, or să râdă, or să uite. Or să revină la praf, mizerie şi
banal. Or să moară fără realizări. Eu? Eu mă voi bucura, o să desfac sticle
enorme de vin şi o să dansez peste crucile lor. Îmi place ploaia pentru că
aduce în oameni sentimentul de resemnare. Irina sună. Răspund, o chem la mine.
Îmi spune că vine, îi spun că o sărut. Tace. Înţeleg mesajul. Închid şi curăţ
podeaua de sânge. Ascund seringa primită de la dealerul de peste drum. Poate nu
o s-o mai găsească nimeni. Deschid geamurile, las ploaia să intre în
garsonieră. Las aerul să intre în locul morţii. Şterg praful, şterg cărţile,
masa, pozele. Le ascund. Le închid sub pagini întregi de cursuri despre
strategii şi relaţii politice. Îmi schimb tricoul alb, pe care scrie Marlboro
cu unul galben spălăcit. Blugii pătaţi de cafea, bere, vin, sânge îi arunc la
coş. Am zece perechi de blugi la fel, iau una din dulap. Găsesc bani în
buzunarul din spate, cobor şi cumpăr doua beri. Până ajunge tipa, beau una. E
rece. O beau calm, respir des. Poate că ar trebui să renunţ la chestiile astea.
Mai am câteva minute singur. Undeva, ştiu că voi renunţa la prostii. Azi nu e
ziua potrivită. Privesc cutia goală pe jumătate. Zâmbesc. Ştiu că Irina o să mă
ajute. Ea şi Doru şi Maria or să mă ajute. Plouă mai tare. Mă-ndrept spre
balcon, am acolo un şezlong, mă aşez, termin berea. Uşa se deschide, e Irina. O
privesc, mă priveşte. Bună, îi spun. Bună îmi răspunde. Râde. Eu încep să
plâng.
Mă ridic. Iau cutia de bere şi o strâng, o arunc la
coş. Irina mă sărută pe gât, eu tot plâng. O iau în braţe şi plâng. Mi-era dor
de tine îi zic. Îmi spune că şi ei, ne sărutăm ca doi disperaţi, ascultam jazz
şi blues şi soul şi r&b şi tot ce vine pe listă. Ziua devine noapte,
noaptea devine zi, rămânem acolo înlănţuiţi, cearceaful s-a lipit de noi, nu ne
pasă. O lumânare e aprinsă, miroase a mere şi scoţisoară, miroase a Crăciun
deşi e abia noiembrie. Miroase şi Irina a gutui, facem pauze de la înlănţuirile
noastre doar ca să fumeze o ţigară, ori ca să schimbăm o melodie. Nu vreau să
mai pleci de lângă mine, nu, nu o să plec îmi spune. O să plece pentru câteva
ore, câteva zile, pleacă acasă, eu rămân în Bucureşti. Se va întoarce odată cu
prima ninsoare şi ştiu că va rămâne aici, lângă sufletul meu. Îşi ia paltonul
verde, o conduc la metrou. Ne vedem, ne auzim, ne ţinem în braţe. Pleacă. Rămân
pe peron, privesc ultima lumină a vagoanelor, gata, a plecat, mă întorc în
casă.
Ceva s-a rupt în mine, desfac ultima bere, stau cu
ochii aţintiţi în tavan, mă concentrez pe toate punctele apărute peste noapte
acolo, geamul e luminat de toate străzile din spatele blocului. Bucureştiul e-o
stare de ebrietate vecină cu inexistenţa. Totul se mişcă prea rapid, prea
superb. Noaptea mea se transformă în dimineaţă, eu sunt nemişcat, mă gândesc la
Irina. Mă îmbrac, iau o geacă de blugi pe mine, mă duc la McDonalds. Comand un
cheesburger şi un shake, stau afară, sunt singur, toţi sunt înăuntru şi mă
privesc ca pe un ciudat. E frig, mănânc, beau cafeaua. Pe lângă mine trec
tramvaie, autobuze, oamenii intră, ies, râd, se grăbesc. Moartea oricum o să
vină, pentru ce vă grăbiţi?
sâmbătă, 10 noiembrie 2012
partea a doua de nebunie
s-au tras prin mine
la indigo
dungile ultimelor tușe de machiaj
ultimul puf al parfumului de caise
ultima poză în care mușcai dintr-un măr
poate era mărul lui adam
sau al meu al lumii al universului
acum îmi scutur praful de pe umeri
un înger mă botează ținându-mă atârnat pe balcon
sunt zeci și zeci de luminițe apărute
pocnind cu imagini din memorie
la final
cad pe podeaua zgâriată de cuțite și seringi
și cutii de bere mâncare haine papuci
să-ți zic ceva
azi am început să fredonez iarăși melodii
de la ultima noastră întâlnire
s-au adunat toate animalele de noapte
îmi devorează serile diminețile zilele
am impresia că am rămas ultima ființă de pe pământ
în jurul meu apar demoni cu frânghii imense
unul dintre ei ești tu
rânjești îți înfigi oasele în carnea mea
prin inimă simt vene noi crescând
am un singur sânge
cu început de otravă.
azi
s-au copiat din mine
toate sentimentele
le-am salvat pe ultimele șapte foi
câte una pentru fiecare păcat
mă duc să beau cu ultimul arhanghel
dumnezeu se va ocupa de timp
luni, 5 noiembrie 2012
Scopul unei minţi pierdute
=fragment=
Dimineaţa,
soarele îmi bătea în ochi cu scârbă. Capul îmi era greu şi suflam greu. Mi-am
sunat cel mai bun prieten, i-am zis ce-am făcut, mi-a zis să mă duc dracului şi
mi-a închis. Pe parchet erau urme ale nopţii, vomă galbenă, şosete aruncate,
sticla spartă în zeci de cioburi. O muscă se plimba pe televizorul stropit şi
plin de praf. În baie, oglinda era ciobită în colţul din stânga. Prin ea vedeam
o faţă deformată, ochi încercănaţi şi buze uscate. Am băut vreo trei căni cu
apă, mi-am făcut un duş, m-am bărbierit. Prosopul era pătat, l-am aruncat, am
folosit prosopul Soniei. Cred că am şi plâns după, m-am întins în pat şi am
adormit iarăşi. Prima zi a trecut ca o petrecere fără petrecăreți. Ca o melodie
perfectă ce se banalizează.
Am nevoie de un cuvânt acum. Maria stă în faţa
mea şi nu zic nimic. Ridic din umeri, privesc peste capul ei, zăresc o cutie de
bere, o iau şi mă întind în pat. Beau încet, mi-e frică să nu mă îmbat iarăşi.
Ei doi mă ştiu, tac. Se aude din laptop doar Tracy Chapman. Numai Tracy
Chapman. Ăştia doi sunt setaţi pe aceeaşi piesă zile întregi, adorm, se
trezesc, mănâncă, fac sex, fumează şi beau pe aceeaşi melodie. Ultima dată când
am venit la ei, casa răsuna a Beatles şi Yesterday-ul ăla hipnotic al lor. Le
adusesem plăcintă de mere şi friptură cu garnitură de cartofi. Au rezistat o zi
şi jumătate. Pe urmă, Maria şi-a vândut lănţişorul de aur primit la 18 ani de
la părinţi, au făcut rost de mâncare şi aşa a mai trecut o săptămână peste ei.
Doru vine lângă mine, mă întreabă dacă sunt
ok. Sunt bine, doar puţin obosit. Nu mă crede, mă întreabă dacă am mai vorbit
cu Sonia. Da, m-a sunat ieri după-amiază, am vorbit calm, ne-am certat, ne-am
cerut scuze, iar ne-am certat. Ţipă că suntem idioţi, că nu ştim să vorbim. Îmi
zice că relaţiile sunt de rahat, începe să filosofeze, să spună că trebuie să o
uit, să-mi trăiesc viaţa care şi aşa e scurtă şi nasoală. Zâmbesc. Îmi iau
geaca şi cutia de bere şi plec. Nu îi interesează unde, Maria deja începuse să
îşi dea tricoul jos. Pentru ei, eu nu sunt decât un dealer de mâncare. O
legătură cu lumea de afară, cu zgomotul, cu aglomeraţia, cu tot. Sunt necesar
în limita în care nu îi forţez să iasă, să plece, să respire. Doru încuie uşa,
îi aud cum râd, Tracy Chapman se aude iarăşi acompaniată de gemete. Zâmbesc,
cobor, aştept metroul.
Garniturile
astea vechi miros numai a alcool ieftin, sunt pline de graffiti-uri ciudate,
alambicate, în culori stridente, hipiote. Pe scaunele roşii sunt mâzgălite
numere de telefon si desene obscene, picioare desfăcute, versuri din alte lumi.
Soniei îi plăceau metrourile astea, se simţea în voia ei şi ar fi stat toată
ziua acolo. Iarăşi mă lovesc flashback-urile, îmi bubuie în cap cu sunete de
jazz auzite de alte generaţii. Un cerşetor se aşază lângă mine, îmi cere o
ţigară, îi spun că nu fumez, mă înjură, pleacă şi rânjeşte cu toţi dinţii
îngălbeniţi şi sparţi. E un eşuat, un human
failure în adevăratul sens al cuvântului. Într-un fel, şi eu sunt ca el,
pentru prieteni sunt doar un dealer de mâncare, un eşuat în ale iubirii, o scoică
lăsată pe malul unei plaje prea abrupte.
Îşi face loc prin mulţime, scuipă pe o roată, lumea se strânge în jurul
salivei de parcă ar reprezenta tot sensul vieţii. Eu sunt dezinteresat, scot
mp3-ul din buzunarul cusut cu stângăcie, pornesc la întamplare şi închid ochii.
Kenny Loggins şi al său Danny's song. Sună bine, îmi strâng paltonul, adorm.
Când mă trezesc
deja am trecut de staţia mea, cobor, iau metroul următor, cobor, ajung acasă,
arunc cheile şi mă trântesc în patul nefăcut, rămân acolo două, trei, patru
ore, nu fac nimic, nimic, nimic, mă gândesc doar la flashback-urile de mai
devreme, devin prea insistente şi prea dese. În frigider găsesc doar salam şi o
bucată veche de caşcaval, mâncarea mea e toată la Doru şi Maria. Mai văd şi o
cutie de bere, o desfac, deschid laptopul, încep să colectez pozele din anii
trecuţi, vreau să le şterg, nu pot, le închid, iau o carte din vraful lăsat
lângă calorifer, aleg una, citesc, ochii îmi sar din cuvânt în cuvânt, obosesc.
Îmi sun părinţii, telefonul e ocupat, se face noapte şi sunt prins din nou în
garsoniera asta vopsită în alb.
Deschid geamul,
plouă, un fulger loveşte o antenă parabolică şi sunetul se deformează ca un
pumn de nisip călcat de talpa Soniei în vara când amândoi ne-am pierdut
virginitatea după ce am băut numai Jagermeister într-un club plin de lumini dureroase.
Sufăr de epilepsie, n-am voie să beau, dar aşa îmi deschid viaţa din carapacea
dură. Fiecare zi e un un banal continuum, aştept să cred în ceva, religia e
veche şi plină de prostii apocaliptice. Cineva-urile propuse de toţi prietenii
le refuz, nu îmi place să descopăr lucruri noi. Câteodată privesc sertarul din
dulapul scorojit, am acolo un tub de pastile cumpărate a doua zi după episodul
Sonia. Ea nu ştie de astea, le-am ţinut ascunse ca pe un artefact din vremuri
chinuite. Îmi face bine să le ştiu acolo, parcă aş avea mereu o cale de
scăpare, un drum sigur ce-mi stă la dispoziţie.
Geamul încă e
deschis, ploia se aude ca un răpăit de mitralieră din filmele vechi. La
televizor sunt derulate imagini cu oameni morţi, aruncaţi în gropile comune,
goi, slabi, cu bărbile lungi şi cărunte. În spatele lor sunt militari, în
fundal, o pădure ce a îndurat prea multe. Lumea noastră a îndurat prea multe.
Încep să râd, mă simt ca un hipiot lasăt în altă viaţă. Arunc cutia pe
fereastră, e plesnită de zeci de picături, cade, un vecin înjură. Dau un
telefon, sun iar la părinţi, iar e ocupat, adorm cu laptopul deschis pe un film
vechi. Mâine poate e iar ploaie şi mai mult frig. Frigul mă face mai uman, mă face
să simt bătăile inimii. Frigul mă îndepărtază de Sonia, îmi ţine mintea calmă.
Şi atâta timp cât sunt calm, refuz să am încredere în suferinţă. Am încasat
destule gloanţe încât organele mele interne sunt făcute din plumb topit. Corpul
e plin de zgârieturi şi cicatrici rotunde.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)