mai am două cămăși și vin acasă

mai am două cămăși și vin acasă
la patul învelit în parfumul Ninei și cafea
m-a prins toamna pe drumuri și ceața începe să prindă contur
în soarele ăsta
bisericile din deal își lovesc clopotele cu milă
îmi șterg urma de praf de pe pantaloni și încui ușa
singurul sunet din urechi este vocea ei chemând ploaia
și răsucire cheilor din vară

mai am două cămăși și vin acasă
voi aprinde în suflet toate cuvintele de dor
aici e lume multă și pustiu
și noaptea
noaptea visez îmbrățișările Ninei din prima toamnă
deschid ochii precum ai desface sticla aia de vin păstrată pentru noi
încerc să număr sunetele până la doi
cum aș putea să nu te mai iubesc acum
când toate amintirile mi se lipesc de tine
când imaginile au viață prin vocea ta
când privesc mereu poza cu tine din vârful ăla de munte lovit de nori

mai am două cămăși și vin acasă
și orele se scurg în minute precum un pocnit de bici
am lângă mine un vânt și o ploaie
și viața unei vieți împreună în camera noastră
ornată cu lustre si draperii și fără televizor

mai am două cămăși și te voi săruta
ca pentru prima dată
ca pentru seara aceea din Cișmigiu
când ciorile zburau peste luna plină
și tremuram amândoi deși era plină vară.

liniștea

uneori
prin piept mi se înspăimântă fricile precum un cârd de păsări
în cuibul inimii se sparg valurile
și din toate sunetele
caut aceeași calmitate a toamnei căzute într-o joi la ora 13
când frunzele tăiau bucăți mari de cer
iar ceața se prelingea ca o cerneală prin oraș

printre gene privesc întreaga lume
în piept păsările au adormit privind spre orizont
caut să cern chemările lor lângă paharul ciobit
stau aici pur și simplu
mereu suspendat între chitara spartă și ușa crăpată de pisica tărcată
afară a început primavara
sunetele se decantează ca un vin roșu de purcari
cheile se rotesc în sensuri enorme de ceas
iar timpul se scurge prin venele flămânde
precum un șuvoi de apă înghițit de pământul bărăganului

uneori
iarna îmi scot degetele din mănuși
prin căuşul format strecor vântul până sunetele învie sub zăpadă
îmi urmăresc aburii făcând rotocoale și mișcări de circ
mi-am îndesat jumătate de viață în anul ăsta haotic
îmi opresc respirația până ce păsările din piept încep să zgârie
iau foile lăsate în același loc din martie
cerneala orașului mi se adună în creier
mă spăl de gri și caut cuvintele pierdute

uneori
o pauză își cere dreptul la liniștea de dinaintea unui nou început