cafea durere sunet liniște

 dansau firele de praf
 mi-acopeream buzele cu noroi și viermi
 peste lume se-așterne ploaia
 cuprinsă în borcanul ținut pe acoperișul bunicilor
 acum va tuna văd fulgere zgâriind cerul
 întunericul îmi ia umbră în brațe
 fereastră tremură în abur.

 de mâine voi privi lumea întoarsă
 cobor spre polul est și bunicii mă văd
 în palme le pâlpâie lumânările
 aprinse la înmormântări
 fug spre ei și ei dispar
 mi se năruie picioarele
 val de apă învelit în vânt
 mamă
 vreau să mor strivit de amintiri

 salcâmii se rup
 miroase a mort
 n-am uitat ultima zi de viață
 cafea durere sunet liniște.

natură moartă cu poză

 
 aveam tendința să ne strâmbăm în poze
 mișcam fiecare amintire cu un centimetru mai la dreapta
 în mâna stângă țineam aparatul foto
 pe care erau lipite amprentele bunicilor
 părinților clipelor fericirilor durerilor
 încadrate într-un parfum căzut
 timp trecut prin viață
 
 și nu știu de ce
 dar fiecare sărut sub clar de blitz
 declanșa un urlet în creier
 pocneau toate celulele venele
 trăirile le împărțeam la doi
 rezultau monștri frumoși de iubire canibală
 făceam tâmpenii și nu spuneam nimănui
 aveam toate cămășile arse cu fierul de călcat
 și le purtăm mândru peste stropii de ploaie
 blugii tăi erau rupți și murdari
 de cerneală
 așa a fost poza noastră
 trăită în cuvinte
 
 acum taci
 citești o carte nescrisă de mine
 ochiul fotografiază pasaje
 mi-am alocat minutele de relaxare
 unei vioare scârțâite
 de ce să privesc cerul fără amintiri
 pământul respiră prin ele
 și tu
 tu taci prinsă sub denumirea altor poze
 

aceeași moarte din fiecare zi

 
 mă trezesc
 prin cameră se simt pași tăcuți
 îmi spăl ochiul de sticlă fumurie
 a uitat mângâierea sărutului tău
 de bună dimineața
 patul scârțâie gol
 erai prezentă la capătul nopții
 văd acum pânze albe
 mai știi cum se prindeau seara
 toți licuricii pictați cu galben
 șopteam coastelor
 să respire iubire
 
 înghit cafeaua amară
 era un ciob de cană cu amprentele tale
 buze înroșite din timp
 se mulau zgârieturile toamnei
 peste frunzele străpunse de ploaie
 mestec rumegușul din viața înșurubată
 în lemnul nucului crescut sub vene
 priveam o poză în golul ei
 erai toată o pagină vitruviană
 loveam streșinile umflate
 cu degetul tocit al corzilor
 chitării vechi
 
 somnul se închină lunii
 îngropam cearceaful
 în mirosul caiselor coapte
 doream o singură oră de viață
 închideam robinetul cu vise
 pe străzi goneau lovituri de bici
 simțeam pielea arsă cu un fier roșu
 în suflet era un lacăt
 auzeam tăcerea din bătăile inimii
 nu-i niciun sunet
 rămas între vise

să nu mă visezi joia!

 acum plouă
 trec prin sită toate lacrimile scurse din nori
 găsesc unele cifrate cu zâmbet
 tu le cântăreai înainte să le arunci pe obraz
 privesc spre mare și tac
 acum pot să te aud
 îți scârțâie pasul în bălțile pline
 ai o umbrelă galbenă
 și pictezi orașul și plaja

 prin mine urlă un vânt
 se suie pe degete și palme
 au rămas singure de la începutul verii
 sunt mai ușoare și mai albe
 cu tine se bronzau firicele de viață
 venele pielea dinții
 urmele de unghii așezate în ordine descrescătoare
 pe coapse
 erau alte înșiruiri în viața noastră
 aveai somnul închis la culoare
 și mi-era frică să îl trezesc
 mai ales în zilele de joi
 aveai părul ud negru și creț

 din toate după-amiezile începute cu blues
 am rămas doar cu ploaia
 în cameră miroase a trandafiri
 și pași de vals
 s-a aplecat peste geam o creangă de măr
 se rupe și-mi zgârie ochiul
 pierd din retina umbra ta
 acum tună

 plouă
 cu sânge din ochiul stâng
 îmi colorez mâneca
 imaginea ta înflorește în pete roșii
 în viitor în trecut
 prezentul e plin doar de ploaie.

plaja se termina în iubire

 știi că undeva ziceai ceva de tricouri ude
 pe tine al meu se mula perfect
 îți pătrundea în vene și rămânea acolo
 tu începeai să plângi
 nisipul se încălzea în jurul buzei
 cu scoica prinsă de ea
 pescărușii ciuguleau bucăți mari din vânt
 eu priveam
 te țineam în brațe
 un val se spărgea la malul picioarelor

 eram închiși în sticlă și piatră
 frigeau palmele tale
 pe mine stăteau petice de praf și apa
 te vânam din priviri
 stăteai la poze cu soarele
 aveai părul uscat și greu
 soseau blugii rupți de-a lungul coapsei
 vedeam prin ei căldură și dor

 astăzi o să mă întind peste scoici
 încă au sunetul tău în ele
 din apă se nasc speranțele crude
 ștergeam plaja picurată
 cu amintiri ciuntite
 tricoul meu a rămas la tine
 vara asta
 o să stau învelit cu durere.

scrisoare de rămas bun

 
 mă umbreai cu cenușa ta
 avea un gust stătut și greu
 simțeam prin venele inimii
 mușcături de animal ucis
 sufeream amândoi
 eu în spital cu mâna pe cartușieră
 tu în brațele îngerului criminal
 totul se spărgea în jur
 ca-n oglinzile bunicilor,
 
 lovesc aerul cu unele cuvinte
 durerea-mi sfâșie coastele
 de la gloanțele mitralierei vechi
 erai pe punctul de a rupe scrisori
 slovele mele miroseau a negru și moarte
 chiar și pe patul de spital
 mă gândeam la un cuvânt anume
 pentru o reîntâlnire.
 
 stiloul scrie pe mine
 am început să am încredere în Dumnezeu
 și sfinții miros a tămâie albă
 erau toți camarazii mei fluturând un steag
 ridicat pe crestele bărbii și ploii
 îi împingeam din spate cu mâinile
 pline roșii tăiate
 toți urlau spre tine
 ca la o redută de încredere.
 
 închid un ochi răsuflu greu
 pe umeri mi-așez trâmbița și apa
 lipesc plicul învelit în cerneală
 rămas bun fața
 eu mă întorc la moarte.

devin nebun la tratament

știi că te iubeam până țipau prin mine flăcările raiului
 aveai sub tălpi puloverul meu ponosit
 stăteai în fața șemineului pictat
 dacă aș fi avut unul
 l-aș fi aprins cu un chibrit de sânge
 tu ai fi căzut sub o idee de bonsai
 crescut în palmele mele
 miraj roșu tăiat
 peste cearceaful împachetat cu stângăcie.

 rătăceai prin gâtul meu
 auzeam cum îmi sărutai traheea
 coborai în plămâni și te respirăm zgomotos
 închideam ochii să nu te mai vadă nimeni
 tu nu ai trăit cu frica în suflet
 călcai pe cadavre cu pantofii maro
 și ele începeau să țipe
 erai din alte săpături în piatră
 hieroglif necunoscut al vieții.

 rămâne acum doar pustiul
 am înghițit praf și alge
 răsăritul sună mai încet fără tine
 camera se închide în ea
 dădeai aer și apă
 pământ și foc
 și zâmbet și durere
 cioplesc în perete doar poze
 nori cuvinte lovite cu fum
 amprentele din pielea mea

 m-am tratat destul cu gândul tău
 știi lucrul important
 înghit pastile amare și albastre
 ochi plânși din sunetul mării
 revărsate în galoșii mei albi
 retușez foile
 și țip.

șosele bifurcate

 
 uite
 au început să plângă plopii
 mă simt iarăși tăcut și gol
 din frunze zboară orele
 minutele secundele
 gerul durerea
 erau în fața mea doi îndrăgostiți
 loviți cu lacrimi
 ploi de sentimente curgeau din ei
 eu stăteam la umbră
 mestecam otrava verii
 și o înghițeam
 
 vezi
 ai mușcat din inima mea
 molfăi bucățile mari
 și a început să-mi sângereze carnea
 noi doi nu mai avem ploaia de iubire
 a ieșit soarele pe șoseaua
 bifurcată precum o limbă de viperă
 adulmecam aerul cald
 și urmele de parfum
 totul trebuie pus acum la trecut
 
 privește
 cimitirul s-a umplut de oameni
 nu se mai simte viața
 nici în palmele
 cu care-ți străbăteam kilometrii de piele
 amprentele mele străluceau
 erau pași mici de tango
 în jurul coapselor
 se simte acum o cicatrice
 
 aprinde o lumânare
 și fugi
 ai alt drum bifurcat în față