cristelniță

arunci amintirile alandala

buruieni crescute la colțul cerului

deschizi pumnii și prinzi toate lacrimile din lume

picătură

cu

picătură

până când palmele 

sunt lacul unde te lepezi de păcat

ștergi fruntea

aceeași pe care o lăsai sărutată în nopțile vechi

ai acum doar pământ între riduri

canale acumulând fiecare petec de durere

strat

cu

strat

sapi după fericire

pe ștergarul înflorit cu buzele ei

lași urme spre rugăciuni

crezul în care sperai

e doina ascultată pe întuneric 

când noaptea se ascunde

sub buruienile alea crescute

mirosind a mântuire

dezlegare

când îți spun că vreau să stăm 

îți spun că nopțile devin mai reci

și lumea e un abis în care ne vârâm visele

că sunetele auzite pe stradă

sunt doar țipete de copil pierdut de părinți

că inima e doar o dungă roșie în zig-zag

și sărutul pe creștet

e liniștea de dinainte de somn

și sub patura de stele aruncată pe cer

îmi strivesc fricile cu alte frici

durerea de a pierde gustul

orbirea de furie și dezamăgirea de a râde

în fiecare clipă

contorizez momentele când priveam tavanul

ca o pânză pe care proiectam zigurate

temple biserici și altare

sacrificam acolo toate cuvintele murdare

libertatea de a alerga spre fericire

-aseară am băut până la blackout-

din mine s-au rupt lianele alea care îți agățau amintirea

văd un orizont neclar

din razele pe care mai ieri aruncam năvoade

au rămas doar fulguiri vechi

unele se lipesc altele se topesc

urma lor a rămas ca o cicatrice lăsată la uscat

sub toate bușiturile astea de scântei 

mă chircesc și spun alte mantre

alte rugăciuni alte incantații

mă lepăd de fiecare urmă de buze rămasă pe pielea mea

și închid ochii sperând la altă zi

când îți spun că vreau să plecăm 

îți spun că nopțile devin mai lungi

și lumea nu dă doi bani pe sentimente

vrea doar șocul ăla al terminării

când ai ochii dilatați

și trupul rămas ca un câmp de război

cu sunetele unui copil înarmat și pe moarte

țipând după ultimul sărut pe creștet

plethora

în rarele momente când zâmbești

din ochii tăi se nasc pașii copilăriei

cerul ăla cristalin și seceta mirosind a ars

tropăitul cailor pe singurul drum asfaltat

bocancii mei lipindu-se de zăpadă

și oftatul bunicilor în cana de ceai

și în fiecare moment agățat de colțul buzelor

aud clopotele bisericilor

râsetele alea aruncate în joacă

atunci când omătul ne îmbrăca pielea în roșu

și carnea în frig și hainele în gheață

pe fiecare milimetru al surâsului tău

dumnezeu devine un om și plânge

devine păcat și se împărtășește

din toate astea

lumea uită să facă rugăciuni

în rarele momente când râzi

peste mine se prăvălesc meteori și galaxii

vechile piese pe care dansam beți

neoanele alea suspendate precum steaua polară

am în față doar lumina 

călăuzind un pustnic spre mântuire

și în fiecare moment când ne oprim din rotiri

privesc apusul lipit de podea

văd în el toate culorile tale

cicatricile devenite linii

sunetele transformate în respirații sacadate

și formele înnoite în zâmbetul ăla

pentru care devin om

și plâng

și mă împărtășesc

patriarhat

fericirea e când palmele se lasă lovite

și cearceafurile miros a stele

a cărbune și alabastru

a sânge închegat pe o zgârietură de cuțit 

când corpurile deveneau site pentru vise

oamenii își spovedeau viețile

în aceleași melodii sfârșite pe nota sol

eu făceam din fiecare inimă 

niște bărci unde lăsam ploile

să le inunde

fericirea e o lumânare în seara de înviere 

când dorurile se transformă în gloanțe

și durerile zac secerate în aceeași baltă

din care ai sorbit amarul metalul

și fiecare derivat din venin

când clipeam

vedeam trecutul zburând ca un corb

ca un pumn trântit de masă

când intri în casă și ciorba e rece

și pâinea e tare și patul gol

când femeia aia a plecat

a luat cu ea și focul lui prometeu

rânjind mocnit în pieptul umflat

de cuvintele șuierate a înjurătură

în răcoarea care mă urmărește ca o umbră 

fericirea devine somnul ăla chircit

când numeri secundele cu spaimă 

și stai 

și îți descoși firele alegerilor 

până ajungi la nodul gordian

de unde toată viața 

te-a schimbat într-o simplă târâtură

de suflet

năpăstuiți

la sindrofia asta ne răsucim bătăile inimii 

în ele adunăm senectutea și beția 

frâiele tinereții le mângâiem cu paharul gol

cândva

sentimentele erau prehensile

absorbeau în fiecare glăvan 

apostroful unei vieți împinsă pe alte făgașe

aici am căzut din imperiul norilor

aici am sărutat ultima ființă iubită 

aici am lasat mâna în mâinile sepulcralului

din fiecare răscolire de pături vechi 

în noi se adună memoriile

și acum

în cimilitura asta cu noi plângând vechiul

stăm și mușcăm din pâine 

bem din vin și ne urnim picioarele în convoi

înlănțuiți de fiecare remușcare 

lăsam lacrimile ca firimituri de praf

ascultăm frunzele zdrobite sub bocanci

pe ele încă erau încleștate degetele cu noi

acolo ne îmbrățișam

acolo ne împlineam

acolo țipam

din tot zgomotul

se aud doar oase frânte 

și în cadență ne șoptim speranța 

durerea din încheieturi și setea din piept

agonizăm privind cerul ăsta mai albastru 

decât ochii în care ne scăldam păcatele 

dumnezeu încă nu recunoaște 

dar noi suntem ultimii martiri 

iubirea a devenit sinonim cu fuga în deșert 

noi devenim sinonimi cu nimicul

și spre nimic ne mișcăm trupurile

exact ca un vierme rătăcit pe un copac străin 

la sindrofia asta avem vocile răgușite

avem albul tâmplelor și fericire uscată 

din glastra unde era mereu un trandafir înflorit 

a rămas doar nisipul purtat prin imperiul norilor

al vântului 

al pustiului închis într-o veșnică pomenire

rezoluție

în oftat îmi las culorile să curgă

primele pagini din viața sunt doar rânduri scrise

cu același pix fără de final

cu aceleași frunze lăsate căzând

din fiecare foșnet

îmi fac un căuș de lacrimi

privesc în apa asta ca într-un glob de cristal

și totul se derulează

exact ca marea aia alpină unde am devenit zmeu

și ochii erau prezenți

și în gerul de acum

șuieratul de pe creste devine o muză

o eliberare de frânghiile care deveneau sicriu

în locurile unde am sărutat ultima dată brațele ei

am lăsat un foc mocnind

peste fumul aruncat prin crevase

privesc ultimii pași topiți în iarbă

și stâncile mi se lipesc de inimă

se contopesc acolo și devin granit

cu unghiile scrijelesc fiecare piatră

le numerotez până când zilele devin infinit

le memorez fiecare formă

asta are umărul ei tatuat

asta are privirea lipsită de emoții

bucuria plecării

libertatea spartă în cadrane

și liniștea de dinaintea somnului

și în oftat

îmi las culorile să renască

roșul devine albastru și galbenul verde

și pietrele devin mici lănțișoare de nisip rupte

ultimele pagini din viață

sunt senzațiile mirosind a lumină 

iar stâncile

devin cutremur mirosind a bătăi de inimă nouă