emfază

sunt mai pios decât orice urmă de dumnezeu

prin toată pletora de șamani și adjutanți

și călugări și martiri și răsculați

privesc cum mi se strecoară pașii

ca niște suflete nude călare pe apus

mimez în viață

descoperirea asta ticăitoare numită inimă

și-o plâng

și-o râd

și-o zgudui de toți pereții bisericii din coaste

prin zidurile crenelate

arunc obiecte contondente mai mari decât ego-ul

lansez spre întuneric vechile imnuri

alea care îți zgândăreau sufletul

haiku-uri limpezind mintea și tulburând creierul

ajungeam să dau culoare trecutului 

îl aruncam în alb și negru

la final

simțeam singurătatea mai cruntă 

atunci când stăteam îmbrățișat

iar sub violetul ăsta lucind prin tavan

îmi sugrum visele încercând imitări

exact ca un baobab prins într-un ghiveci de hârtie 

încetez să respir aceeași sevă

sunt mai sec decât deșertul prin care am rătăcit 

am pe mine nu haine

ci zdrențe ale unei vieți netrăite 

și totuși râd 

îmi strecor amarul prin buzunarul rupt

pe nisip las ca ofrandă

pozele dizolvate în clor

și descoperirea asta ticăitoare 

ce-a uitat să mai bată