Pe Nina cea adevărată
am cunoscut-o în august. Până atunci, toate imaginile despre Nina erau formate
în jurul palmei, în jurul coapselor, în jurul ochilor. Niciodată nu forma un
întreg, era un fel de mașinărie acționată la întâlnirea creierului cu sufletul.
În august, Nina s-a materializat în carne și oase, în țesuturi, în tricou și
salopetă, în fire de păr, în fire de vene, în fire de sentimente. M-am
catapultat spre parfumul ei și am rămas acolo până mi s-au umplut plămânii cu
fiecare bucată din pielea ei. Nina e punctul de sprijin. E modul meu de a spune
că sunt viu. E modul meu de a simți că trăiesc.
Dacă până acum trăiam
prin mlaștina orașului, dacă până acum nu mai știam ce înseamnă noțiunea de
dimineață, de prânz, de seară, dacă până acum nu mai conta cât de beat eram
atunci când adormeam, Nina mi-a redat sentimentele. Venirea Ninei nu s-a produs
în cine știe ce condiții misterioase. Am băut amândoi câte o limonadă, ne-am
plimbat pe Calea Victoriei, am stat pe o bancă în Cișmigiu, ne-am sărutat, am
chicotit, am condus-o până la mașină, am ajuns acasă, mi-am aruncat cheile în
castronul folosit ca bol, m-am dus pe balcon și am fumat. Am adormit zâmbind.
Pentru prima dată într-o perioadă foarte mare de timp, am adormit zâmbind.
Într-un colț de oraș, cineva mă spălase pe față și îmi văzuse chipul. Mă luase
în brațe și mă sărutase, fără să țină cont de bătăile inimii mele.
După cum am spus, Nina
nu a intrat în viața mea cu surle și trâmbițe. Nu. A pășit atât de ușor încât
demonii din mine au rămas adormiți, au mușcat din pătura care îi învelea, s-au
întors cu obrazul pe un tendon și au sforăit în continuare. Modul venirii ei.
Modul cum a rămas lângă mine, indiferent de ce s-a întâmplat. Modul cum
reușește încă să scrie pe fiecare centimetru din pielea mea urme de unghii.
Modul cum stă dreaptă atunci când bea cafeaua în fiecare dimineață. Modul cum
îmi analizează figura, pentru ca după câteva secunde, să îi înflorească un
zâmbet. Multe lucruri le-am descoperit doar stand tăcut lângă ea. Multe le am
încă de descoperit. Nina s-a lipit de corpul meu, am devenit amândoi anexe,
prelungiri ale corpurilor. În fiecare zi, în fiecare oră cât suntem despărțiți,
mi se strâng coastele în jurul inimii și am o respirație tot mai grea. În
fiecare zi sau noapte, în fiecare oră sau minut cât suntem împreună, uit de
orice lucru, îmi las trupul să respire liniștit.
Ați auzit de
aromaterapie? Pentru mine, funcționează. Pentru oameni, funcționează.
Gândiți-vă doar la diminețile în care vă treziți lângă persoana iubită și o simțiți
naturală, cu pielea impregnată de mirosul căldurii, de mirosul cearceafului pe
care, cu o seară în urmă, v-ați lipit pielea una de cealaltă și ați făcut
dragoste. Nina a venit în lumea mea aducând mirosul căldurii, mirosul pielii
frumoase, mirosul copilăriei. Uneori, atunci când o sărut, buzele ei au gust de
lapte. Mă gândesc acum că o sărut și simt respirația ei, căldura buzelor,
mirosul de lapte, mirosul de creion de ochi, mirosul pielii unei femei iubite.
Undeva, în creierul uman, trebuie să existe un fel de centru care lucrează
pentru identificarea persoanei iubite prin alte metode decât cele vizuale.
Nina are lucruri
aparte. Are lucruri pe care le îndrăgesc și pe care le urăsc, are stări
diferite din oră în oră. Dimineața, de cele mai multe ori, se trezește înaintea
mea pentru a-și face exercițiile. În fiecare dimineață. Stau cu ochii închiși
și o aud cum respiră, cum inspiră, cum expiră, cum se întinde pe pătura în
carouri și culori diverse, cum se preling picăturile de transpirație de-a lungul
coloanei, cum tot sângele e pompat în fiecare extremitate a organismului. Din
multe puncte de vedere, Nina seamănă cu o pisică. Seara, când vine de la muncă,
stă tolănită, lipsită de vlagă, cu o privire pierdută în ochi. Nina e femeie și
simte lucrurile. Nina e Om și are credințe. Are sentimente, are dureri, are
plăceri, are suflet.
Între principiul de a
fi și cel de a iubi, îl aleg mereu pe ultimul. Iubirea înseamnă tot. Iubirea
Ninei înseamnă tot. Nina mă ascultă, pe Nina o ascult. E ciudată conexiunea
asta între doi oameni. Pe Nina o mai văzusem și înainte de august. O văzusem,
nu o cunoscusem. A ajunge să cunoști un om înseamnă să te înveți cu modul lui
natural de a fi. Să zâmbești atunci când se enervează că pătura e cu cinci
centimetri mai la stânga decât ar trebui. Să zâmbești atunci când o vezi în
fiecare dimineață cum se transformă de la femeia care a dormit lângă tine, care
te-a lăsat să o strange în brațe, să îi săruți sânii, să îi mângâi coapsele, la
femeia de carieră, care se gândește la ceea ce trebuie să facă pe parcursul
zilei. Să zâmbești atunci când stă zeci de minute să își caute hainele. Nina
m-a făcut să simt aceste noi plăceri. Mă face să simt aceste plăceri, să
trăiesc cu ele, să mă obișnuiesc cu ele. Mă face să visez la viitor, să fiu
responsabil, să gândesc mai matur, să mă bucur. Să râd. Să stau lângă ea atunci
când îi e greu. Să îi fiu aproape. Ninei îi datorez tot ceea ce am acum, tot
ceea ce simt acum. Ninei cu ochii căprui, Ninei cu privirea caldă, Ninei cu
suflet, Ninei din realitate.
Undeva, în sufletul
meu, s-a prelungit parfumul ei și s-au developat imaginile cu ea. Îi simt lipsa
atunci când nu sunt cu ea, când nu îi văd chipul. Mă simt confortabil atunci
când se cațără pe mine, când îmi sare în brațe, când se joacă în părul meu,
când o țin lipită de mine. Când mă gândesc la prima noastră întâlnire, Nina s-a
modificat în cadrul retinei mele într-un ritm alert. Uneori, mă gândesc la
viitor. La noi doi mutându-ne împreună, la redescoperirea Ninei în fiecare
dimineață. Lucrul acesta îmi aparține, Nina m-a făcut să îl doresc așa cum nu
am mai dorit ceva niciodată. Vreau
Și o iubesc pe Nina.
Pentru ceea ce mi-a oferit, pentru mirosul de lapte al buzelor ei, pentru
căldura ei atunci când stăm înveliți și lipiți unul de celălalt. Pentru
discursurile pe care mi le ține, pentru săruturile pe care mi le dă, pentru
momentele petrecute cu mine. Pentru faptul că mă înțelege, pentru că mă face să
îmi fie frică. Pentru că nu vreau să o pierd, pentru că nu vreau să ne pierdem
în lumea asta monocoloră, în orașele astea trasate cu dungi, cu linii de
demarcație între oameni. Pentru că îmi doresc să o am lângă mine atunci când
îmi e mai greu și atunci când îmi este ușor. Pentru că o ador din simplul motiv
că există. Pentru că se agață de mine cu brațele ei micuțe, pentru că e
copilăroasă, pentru că are temeri, pentru că uneori are nevoie de ajutor,
pentru că îmi place să o privesc atunci când stă goală sub duș și se săpunește,
pentru că, atunci când privim un film, rămâne tăcută și se întoarce cu fața la
mine din 15 în 15 minute, pentru că mănâncă sănătos, pentru că se oftică,
pentru că a vrut să fie Nina. Pentru că și-a dat acordul să fie pozată în
ipostaze comice, pentru că pune suflet în tot ceea ce face, pentru că se
concentrează ca un meșteșugar elvețian la crearea unui ceas, pentru că
reprezintă femeia dorită de mine. Pentru că Nina e aerul pe care îl respir,
persoana la care mă gândesc mereu, ființa care mă completează, care se
potrivește perfect la pieptul meu. Punct!
