Despre moarte

Mereu trebuie sa existe cineva cu probleme, chiar daca nu esti tu, este cineva apropiat tie. Ai stat vreodata sa te gandesti ca mereu cand ai ceva important de facut intervine cineva? Si aici ma refer numai la persoanele care iti sunt apropiate. Vrei sa pleci cu amicii undeva la munte sau la mare, nu conteaza unde, conteaza ca pleci din orasul asta fara viitor, fara peisaj, doar cu banalul vietii tale zilnice de elev, cand intervine ceva. Vrei sa stai cu prietena undeva la mare, pe plaja sa admiri rasaritul soarelui, sa o saruti, cand intervine cineva. Vrei sa te pregatesti de un examen, de o teza, de o admitere, cand vin in vizita rudele si mai trece o seara in care nu inveti, in care te dai cu capul de pereti ca nu mai stii anul cutare, sau batalia cutare, sau miturile din poezii, sau ce trebuie invatat.
Asta inseamna ca totul trebuie planificat mereu. Viata mereu ne ofera surprize, fara de care nu am mai avea viata. Atata timp cat sti sa iti ordonezi viata, si surprizele vor fi mai putine, dar la nivelul in care poti trai fericit.
Uneori, viata are si surprize neplacute, cum ar disparitia unui membru drag al familiei. Uneori ma gandesc daca sufletul nostru mai simte ceva cand murim. Mai putem noi sa ne vedem corpul pus in amarata aia de groapa, la doi metri sub pamant, fiind lasat prada viermilor si organismelor ce ne vor fura carnea centimentru cu centrimetru? Si sufletul unde se duce? In Rai or sa spuna multi. In Iad or sa raspunda ceilalti. Dar daca nu exista nimic, nici Rai, nici Iad, nimic. Poate nici suflet. Murim, ne descompunem, ne transformam corpul in minerale, si tot felul de elemente chimice. Plantele isi duc radacinile in corpul nostru, extrag elementele, sunt mancate de animale, care la randul lor sunt omorate si gatite de oameni. Se poate spune ca ne reincarnam in altcineva? Este greu de spus. O sa stim noi ce gandeste cel care tocmai a mancat o bucata de friptura? S-a gandit el macar ca poate vaca aia a mancat o planta care creste din seva ta? Poate ca nici el macar nu stie ca vaca aia a mancat planta care avea gust de creier de om de 80 de ani, sau poate a avut gust de inima de adolescent. Mai conteaza? Atata timp cat carnea e buna, nu conteaza de unde vine. Si totusi, poate in mine e o bucata din bunica sau bunicul, o parte din strabunii tai, o parte din Cezar, o parte din Decebal. Poate suna ciudat, dar de unde stim noi ca viata noastra nu are nimic in comun cu cei morti? Viata e un ciclu continuu: te nasti, traiesti, mori, te nasti...dar te nasti in altul. Pamantul e prea plin de morti,si atunci ne incarca pe noi cu mortii. Dorim atat de mult sa scapam de ei ca ii aruncam intr-o cutie de lemn sub pamant, dar nu ne gandim ca ei se intorc si traiesc prin noi. Credem ca daca ne debarasam de ei, scapam. De fapt, ei traiesc mereu. Astfel omul e nemuritor. Omul nu numai ca nu moare, dar astfel, poate sa aiba puterea sa zambeasca in fata mortii, si sa le spuna celor dragi lui: „Ne intalnim curand! Asteptati putin!”

Buna tuturor...

Sunt un nou venit in aceasta lume, a blogger-ilor, de aceea pentru inceput o sa ma descurc mai greu.
In acest blog vreau sa impartasesc cu voi unele momente din viata mea, unele idei nascocite de creierul meu, precum si sentimentele traite de mine.

Va astept,
Whitefrets.