supradoză

atunci când pleci

ia-mi și liniștea

clipele de stat pe balcon și admirat apusul

paharele alea de vin turnând secrete

ultimele piersici feliate din vară

și inelul de plastic

pe care ne-am scris viitorul

toate scrisorile aruncate bezmetic

toate florile

caişii înfloriţi și mușcătura de câine

briceagul ăla cu care ne feliam amintirile în poze

și ochii

și ochii lasă-i deschiși

privește în urmă când faci trecerea

în tâmpla mea stângă s-au scrijelit veacurile

din tot pustiul rămas

îmi construiesc pereți și vise și fericire

zgomot de fundal când rotesc privirile pe tavan

când sorb ultima gură de bere înainte de spovedanie

când verile se blocau între imaginea cu părul în vânt

și cărăbușul ce-ți învelea umărul

aici se usucă iar copacii

și fiecare viscol

e un miracol de tăcere

căci în tăcere aștept venirea

lovitura aia de bici mulată pe carne

fiecare nerv își suprimă dorința de durere

forțez zâmbetele cu aceeași naturalețe

cu care îmi feresc corpul de soare

pe masa întinsă ca pentru ospăț 

pun tacâmurile de lemn și farfuria ciobită

mestec bucăți de ploi și înghit împărtășanii

peste acoperiș 

stelele devin lumânări 

și-n lumânări ard scrisorile

privesc caişii pocnind a fructe

inele de fum se rotesc mai greoi decât răsăritul

paharele de vin sparte se recompun mirosind a piersici

florile au tentă de foc

și în liniștea de acum

ochii se închid a plecare

mărturie

Ceva e rupt în mine. Simt fâșiile atârnând ca niște flamuri uitate pe un câmp de bătălie. Simt vântul șuierând printre ele, umflându-le ca vele mari ieșite din furtună. Și toată furtuna asta s-a transformat într-o liniște mai tăcută decât într-un mormânt. Sunt același om, cu riduri în plus și părul mai alb pe la tâmple. Dar am uitat să simt bucuria, râsul, mirosul ăla de acasă a dispărut impregnat în alte haine. Haine date, haine nepurtate, haine uitate. Haine aruncate atunci când Crăciunul bătea la ușă și toată fericirea mirosea a zăpadă lipită de ferestre. 

În întunericul de acum, diminețile au gust de lemn putrezit. Și pasul e mai apăsat și privirea mai plină de ură. De căutări ale negrului, de ascuns în unghere și de stat cu genunchii strânși la piept și lacrimi invadând tricoul ăla primit la ultimul Crăciun. 

Privesc prin geamul zoit cu ploile de acum. Vorbesc în capul meu cu umbra a ceea ce eram. Trec prin ședințe de psihoterapie și încă încerc să mă vindec. După fiecare ședința, îmi torn în stomac câțiva litri de alcool și tai toată greața amintirilor care bat în creier precum niște colindători în Ajun. După fiecare ședință, simt fiecare cicatrice pocnind și năvălind din ea puroi. Încă mă vindec, încă nu am pielea atât de tare să privesc lumina în ochi. Și încă ascund căutarea asta a întunericului atunci când spun că sunt ok sau sunt bine. Nu sunt bine, nu sunt ok. Nu voi mai fi bine. În sensul ăla, sunt schimbat. Văd binele în faptul că pot zâmbi, că pot mânca, că pot merge, că pot bea, că pot gândi. Dar unde e binele aici, în inimă, când ști că fiecare noapte se încheie privind singurătatea în ochi? Unde îți cari fricile, durerile? Unde le vorbești, unde le mângâi ca pe o pisică până adorm și uită să îți umble prin minte? 

Aici, în lumina difuză a unui bec, îmi arunc fricile pe covor și le las să mă prindă de haine și să îmi muște din carne. Le las să vadă spaima din ochii mei, le las să îmi planteze în trup dureri. Ascult colinde triste și jur că, de undeva de pe străzi, aud bocetul bunicii. Și în lumina asta difuză, văd umbrele prinzându-mi în piept garoafe roșii. Văd venele devenind râuri negre, înecăcioase. Văd carnea devenind o bucată înghețată, văd pielea palmelor mai palidă și mai lipită de degete. Închid pleoapele și zumzetul durerii îmi bâzâie în urechi. Îmi șuieră prin minte, printre fâșiile alea lăsate pe cicatrici ca niște bandaje. 

Deschid pleoapele și în fața mea e copilăria și ninsorile de altădată. Covrigii calzi, sărutul părinților de pe frunte, colindele mirosind a speranță. Fuga aia prin zăpadă spre brațele bunicii, când frigul îmi colora viața cu roșu în obraji. Acele de brad lipite de tălpi, ciocolata furată din pom în Ajun, când toată casa dormea lipită de vreo sobă. Îmbrățișarea părinților, ciocnitul paharelor de vin, somnul venit îmbrăcat în puloverul ăla nou. 

Și realitatea îmi sugrumă căldura simțită în piept. Acum, a venit și aici Crăciunul. Cu frig în tendoane, cu aceleași mișcări prin cameră. Mersul până la geamul zoit de ploaie. Privitul spre casele luminate. Acolo e cald și-s inimi fredonând colinde. Aici, inima mea e într-un surghiun din care nu se mai întoarce. Vin colindătorii și las ușa închisă. În întunericul de acum, doar o singură ființă cotrobăie prin unghere. Îmi simt fricile aducând covrigi reci și săruturi mirosind a depresie. Acele de brad sunt amintiri, acum am ace în inimă. Din sertar, scot bandajele rupte luate de pe câmpul de bătălie din trecut. Acopăr ochii cu ele și sting becul. Îmi iau locul în colțul canapelei, îmi iau înapoi forma de om chircit. Pe hainele ponosite, zăpezile devin lacrimi.

-ai nevoie de mine și nu știu ce se poate face-

și nici nu-ți caut azi vreo vină

din timpul nostru ne-am închis în noi

deschidem porți spre alte focuri

stăm

numărăm strigoii secundelor de tăcere

atunci când lumea e pustnică și grea

și apusul

e vâlvătaia aia care ne măcina inimile

și nu ai niciun drept să-mi cauți vină 

la colțurile casei

ai atârnat numai flori nemuritoare

mințile ne alunecă precum șerpii 

în dogoarea irespirabilă a nevorbirii

devenim doar simple amintiri ale unui trecut 

netrăit nesărutat netrezit

imaginări ale dimineții 

stând lipiți de pârguiala toamnei

-așa se uscau și merele cunoașterii-

iar de aici 

ne zicem bună ziua

și ai grijă și drum bun

cu pumnii strânși peste coasta tăiată 

peste costa lipită 

peste ochii deschiși și mintea golită

umblăm pământul cu aceeași pedeapsă 

prin fiecare pas culcat pe colb

dumnezeu ne apropie mântuirea 

e la final

când rămânem singurii care se pot privi

crez

-ai încredere în timpul tău -

pe cuvintele astea lăsam apa să curgă

în inima mea pictam noi apusuri

scene de toamnă devenind ierni

scriam povești pentru oameni mari

și le întindem în avioane de hârtie

unele planau ca visele prinse 

pe o boltă prea albastră 

în mersul ăsta anapoda până la mântuire și înapoi

îmi scuturam umerii a frig și vedeam secundele

părțile alea eliptice ale amintirilor

fuiorul bunicii învârtindu-se în miros de sobă

toate îmbrățișările părinților cuprinse în căldură

foile răsfirate pe podea

prin ele deschideam uși spre alte lumi

pe spinarea câinelui ciobănesc

fulgii făceau cruci și se topeau

exact ca primul sărut lipit de un stâlp

-inima îmi pulsa smulgând tendoane-

de atunci până acum

secundele au devenit minute care au devenit ani

îmi pieptăn barba

îmi pipăi carnea prinsă de oase

am pe brațele astea fantomatice

zeci de umbre ale celui ce am fost

urme desenate cu pixul și lipite

exact ca mesajul asasinilor neștiuți

-decupez din piept bucata asta de R

cu bucata asta de A și D și U-

în locul literelor sunt bulgări mari de lumânări topite

și toate se scaldă-n tămâie

închid apa

deschid pleoapele

printre aburii gonind spre plămâni

văd urmele alea de vise ajungând în vrie

căderea fuiorului a brațelor a hârtiilor

umbrele mele îmi fac cu mâna și spun

-salut

ai ajuns la izbăvire - 

spre bolta asta mai albastră decât dumnezeu

mărturisesc un păcat spre iertarea amintirilor

dialog

desfacem o bere

-prima bere băută împreună -

îți povestesc despre primele iubiri

despre cum viața

e ca fulgul de zăpadă uitat

pe un geam de autobuz aflat în depou

când lumina aia galbenă

îi îmbrățișează răceala

îți povestesc și de ultimele iubiri

de zonele alea noduroase aflate la sfârșit de cuvânt

cu privirea verificând orizontul

în căutarea unui punct de speranță

stăm la taclale

îți zic de viața mea lipsită de tapet

când pereții au mucegai și ferestrele sunt negre

sau când durerea

își spală fața în creier

și toate păcatele devin ale mele

cum ale mele devin

și frunzele toamnei uitate la uscat

-mai ales alea de mesteacăn

galbene precum becul aflat într-un depou-

desfacem o bere

o gură pentru bunici

o gură pentru rude

o gură pentru viitor

punem sigiliu pe pământ 

așa cum punem bănuții pe ochii unui mort

stăm față în față și ne privim în oglinzi

în ritmul crivățului de afară 

povestești despre câinele tău 

despre vioara spartă din podul casei

despre prima țigară fumată pe ascuns

când pozele erau ornate cu franjuri 

și vechiul încă mirosea a vechi

-nu a parfum prins de imaginea altcuiva-

în lista asta 

își fac apariția copii și case de lut

bunicul în maiou adunând porumbul

în spate se adunau ciorile 

ca picături de ceară sigilând pământul 

desfacem o bere

lăsăm cerul să se umple de stele

să uite de ele și să redevină albastru

spălăm draperii frecăm podele

curățăm geamuri și sertare burdușite

facem din locul ăsta o nouă culoare

un nou răsărit 

o piesă pe care lumea o simte ca zgomot

din patul unde priveam începutul și sfârșitul zilei

a rămas doar o urmă de picior pe parchet

iar covorul ros e o molie privind lumina galbenă 

în gerul de acum

strâng paltonul și suflu în palme

privesc blocul roșu și numerele vechi

sunt la o bătaie de pumn în ușă

prin crăpătura devenită hău

privesc brațul meu stâng 

întinzându-mi o bere

himeră

știai că pe cer sunt doruri trecute

și că tot acolo sunt noi începuturi

totul se învârte ca într-o ploaie de mai

și totul se luminează ca după o ploaie de vară 

când sunetele deveneau cireșe coapte prinse de urechi

iar nopțile erau liniște sub cerul înstelat

-uite cum dormeai mirosind a lanuri uscate-

și zilele păreau nesfârșite

așa ne lipeam iubirea-n salcâmi

de ce ploaia ne dansează prin fața ochilor precum viitorul

de ce respir

atunci când secundele pică din lumânări

din oftatul meu ies rugăciuni

și soarele pare că ține cu noi 

tu ești doar dispari apari

doar o umbră

-uite cum durerile îți joacă pe coaste-

ne plimbăm uitați de lumini

ne iubim ajutați de lună

ne despărțim uitați de soare

exact ca un far lipit de țărm

când zilele se despart de nopți crezând în uitări

eu așteptam

și soarele luna și o umbră 

iluzie 

deșertăciune 

și plouă 

plouă azi mâine 

ieri

eu așteptam o umbră

din noi rămâne doar un răsărit

ca o linie trasată de oameni pe țărm

cu ramuri de salcâm și doruri trecute

când farul lumina fix printre salcâmi

ca un suflet

în ziua de azi sunt doar o umbră

prin oasele mele curg râuri de frânghii

ca tone întregi de civilizații pierdute-n neant

dinspre nord

cad îngerii poleiți cu smirnă

au aripi jumulite și ochii închiși

în ziua de ieri am fost ca o piatră

priveam pașii absenți ai iubirilor pierdute

din zecile de voci înecate în lacrimi

prin mine apăreau fisuri și rânjete albe

dinspre vest

soarele cobora trăgând după el războaie

în ziua de mâine voi fi ca un gând

lăsat acolo lângă crucile roase de carii

prin stelele împușcate în cer văd numai ochii lui dumnezeu 

ca sfere de foc pictând greutăți

dinspre sud

ploiele rugineau garduri

în ziua de înviere voi fi ca un om

sub rugăciunile ascunse în crăpăturile bisericii

voi sta ca o lumânare topită pe mâini

și-n toate versetele voi deveni cuvânt pictat de heruvimi

dinspre est

scările vor urca precum norii furnalelor

în momentul de acum

sunt ca un suflet rămas în uitare

și sângele imi curge prin inimă ca un fluviu poluat

dinspre mine

altarele se prăbușesc în făclii de hârtie

filocalie

în inima asta înghețată nu pătrunde

glasul femeii de lângă

buzele alea mirosind a lotuși

rămân impasibil fiecărei tandreți

număr secundele până adun în vene

cuvintele mersului spre casă

când vântul îmi flutură părul

paltonul fularul amintirile

paharele de cristal amestecate cu vin

toate se strâng în mănuși 

până când durerea 

devine un prosop cu care mă șterg pe față 

și privirile mele sunt pline de ură 

am ochii mai negri și tăcerea mai tare

și zâmbetul devine o dâră de cărbune 

o dungă trasată pe un eșafod 

orizont aflat în paragină 

atunci când lupii urlă a ger

și stelele devin bulgării aia de zăpadă 

pe care plângeai durerile copilăriei

cu fiecare palmă de apă aruncată pe față 

îmi simt sufletul pipăit de trecut

inima e o frunză aruncată de toamnă 

când în rătăcire 

uită de carne și oase și nervi

ochii îmi sunt amprente privind prin grota timpului 

și în tot caleidoscopul ăsta alambicat 

eu devin urma mea

în inima asta înghețată nu pătrunde nimic 

nici foc nici pară 

iubirea de sine ego-ul decăderea mândria 

am vocabularul plin de ok și bine

și de aici 

încep să îmi ascund privirea

cu același prosop iubind o durere

picto-poem

-this one goes out to the ones I love-

ploaia latră pe fiecare cub al străzii

ne strângem în brațe privirile cu fum și ceață

printre blitz-urile uitate pe noi ca un lampion 

vedem cum fiecare emoție devine dans

cum fiecare suflet devine o piele nouă

și fiecare noi devine o nouă regăsire

tu în rochia roșie

eu în paltonul cambrat

iar norii

norii se regăsesc in picto-poezia asta

în care vârful

devine mângâierea aia cu degetul pe obraz

când ai ochii închiși și visele rostogolite ca o poveste

la capătul alintului

punctul meu de belvedere e atunci când sorbi cafeaua

prin energia asta emanată de bătăile inimii

îmi scriu pe brațe orele ca niște ceasuri imense

am acolo secunda când te-am sărutat

minutul când soarele a uitat să existe

orele în care pictai ascunsă printre foi

eu stăteam și te vedeam prin fumul țigării

în fotoliul mirosind a tine

conturul unui zâmbet se transformă în viață

și acum alergăm prin ploaia asta care mușcă din piele

râdem ne tragem de degete ne sărutăm frunțile ude

avem jocurile noastre ascunse precum primul bilet de dragoste

-scrisul ăla mic sub care bubuiau emoții-

lăsăm lumea să ne scrie iubirea în jurnal

și existăm

exact ca un vis rostogolit în poezie

📸 @Jurnal Fotografic 

colind

mamă 

și azi mi-e dor de copilărie

când cerul părea doar o boltă

pe care o mișcam cu degetul arătător

uneori

priveam albastrul printre crengile de caiși

vedeam sufletul de dincolo de singurătate

zăpezile se transformau

în întinderi mari schițate cu îngeri

și era cald mamă

era cald

și azi

când suflu în lumânări și stau chircit

prin pieptul meu răzbat cocorii de atunci

în zborul lor către soare

luau cu mine părți vitale și le transformau în vise

poate de aceea uit că am o inimă

plecată undeva

și niciodată regăsită

vechea rătăcire prin lume

a fiului demult pierdut

din poziția asta cu genunchii la gură

închid orice sunet până aud oasele trosnind

nu e de mirare că fiecare zgomot

naște în mintea mea frică

cum nu e de mirare

că fiecare clopot pornește în creier

rugăciunile alea repetate

când noaptea mi se înfășura în ochi

și în suflet

și aici nu e nimic

pășesc în viitor și nu am nicio balustradă

privesc cerul strivit în mojarul trăirilor

la fel sună și frunzele pășite la 4 dimineața 

când soarele sărută cealaltă parte a lumii

prin ochii mijiți de alcool

văd gerul rupând în măruntaiele mele

și e frig mamă 

e frig

emfază

sunt mai pios decât orice urmă de dumnezeu

prin toată pletora de șamani și adjutanți

și călugări și martiri și răsculați

privesc cum mi se strecoară pașii

ca niște suflete nude călare pe apus

mimez în viață

descoperirea asta ticăitoare numită inimă

și-o plâng

și-o râd

și-o zgudui de toți pereții bisericii din coaste

prin zidurile crenelate

arunc obiecte contondente mai mari decât ego-ul

lansez spre întuneric vechile imnuri

alea care îți zgândăreau sufletul

haiku-uri limpezind mintea și tulburând creierul

ajungeam să dau culoare trecutului 

îl aruncam în alb și negru

la final

simțeam singurătatea mai cruntă 

atunci când stăteam îmbrățișat

iar sub violetul ăsta lucind prin tavan

îmi sugrum visele încercând imitări

exact ca un baobab prins într-un ghiveci de hârtie 

încetez să respir aceeași sevă

sunt mai sec decât deșertul prin care am rătăcit 

am pe mine nu haine

ci zdrențe ale unei vieți netrăite 

și totuși râd 

îmi strecor amarul prin buzunarul rupt

pe nisip las ca ofrandă

pozele dizolvate în clor

și descoperirea asta ticăitoare 

ce-a uitat să mai bată