secunde

Privesc lângă ea valurile spărgându-se de stânci și de dobermanul ăla semănând cu un corb. Îmi simt mâinile transpirate. Prin pătura de lână, ochii ei sunt desenați cu un cărbune expus la presiuni distante undeva în adâncul inimii. Gustul ceaiului devine gust de cretă iar gura mea devine o tablă pe care sunt scrise mii de rune antice, protecții inocente pentru vrăjile scoase din gura ei, devenită între timp o crizantemă uscată. 

Din toată camera am ales două scaune și stăm privind podeaua ceruită. Ne aprindem țigări și le scrumăm peste ceștile pline cu ceai. Avem o singură sursă de lumină, mai difuză decât sentimentele noastre lăsate în paragină. Căutăm împreună un punct comun de unde să o luăm de la capăt, dar capătul rămâne doar un loc ancorat pe fundul mării, inaccesibil și invizibil. Știu că există pentru că, undeva, pe fundul inimii, simt zgârieturi și sânge clocotit.

Ea își lăsă capul într-o parte și desenă cu degetul mare al piciorului stâng un cerc. Peste coapsă, rochia roșie cade în falduri mari și răcoritoare, exact ca un cuib prins între crengile pomului sub care ne-am sărutat prima dată, atunci când cocostârcii se întorceau din sud și plonjau înspre plaja copilăriei lor. Simte, pentru prima dată în viața ei, simte că are nevoie de mai mult de o privire pentru a mă întoarce. Avem între noi o tensiune nucleară, dar azi, azi sunt decis să merg până la capăt și să fiu eliberat. Eliberat de gustul buzelor ei de lapte, de pozele arse în acid, de vocea ei când stătea pe canapea după ce făceam dragoste și se învăluia în piei mari de suflet bătrân. Azi vreau să respir pentru prima dată și un alt început. 

Între silabele astea nerostite, dulăul începe să schelălăie a final. Prin ochii lui văd toți oamenii care au iubit-o pe ea. Care au adorat-o, care i-au adus la picioare schelete ale altor oameni. Încă mai aveau în trup o inimă, dar ei, ei nu îi păsa. Avea nevoie de hrană, de bătăi noi pentru sentimente vechi, de imaginea ei frumoasă din ochii celorlați. 

De la ultima seară în doi, a devenit mai tânără. I-a dispărut ridul de pe frunte, are buzele mai roșii. Are pielea mai fină și stă mai dreaptă. De la ultima seară în doi, am albit mai mult, mi-am lăsat barbă, privesc mai drept și stau mai cocoșat. E ciudată evoluția asta spre scopuri diferite. E ciudat atunci când simți ruptura dintre doi oameni sau doi zei, când tăcerea devine un mod de viață și stai și fumezi până adormi. Rămâi secătuit, obosit, crispat, confuz, învârți între degete chiștoacele deja arse și vrei să pleci sau vrei să rămâi. Astăzi voi pleca. Astăzi voi pleca. Astăzi voi pleca și nu mă voi mai întoarce. Voi lua cu mine doar o poză. Scrie pe spate doar ”per aspera ad astra”. Prin greutăți către stele. Dar stelele mele nu erau în poza asta. Erau doar urme mari de speranță, când verile ne încălzeau oasele și învățam să zâmbim. 

Acum voi pleca privind în urmă la tot ce a fost, la cum a fost, la cât a fost. Voi privi drept către trecutul meu în care nu mai eram eu. Voi privi și îmi voi tatua pe inimă citatul ăla latin. Prin greutăți către stele. Prin trecut către viitor. Prin durere către fericire. Voi sta pe feribotul de întoarcere și voi desface o bere, voi râde la străini, voi sări de pe punte în mare și mă voi înveli cu alge. Am în mine dorința de a pleca din camera asta unde s-au distrus atâtea vise. Ultimul era cu un copil. Cu mine legănând un pătuț și râzând la desene animate. Cu mine și el desenând pe pereți povești despre zei și dragoni și prințese salvate din turn. Sau din farul de peste drum, care seamănă cu un doberman negru precum un corb. 

Îi las o țigară aprinsă. Închei paltonul. Descui ușa și o încui pe dinafară. Aud cum i se sparge cerul și tunetele inundă camera. Îi aud plânsul precum sunetul de sirenă. Am inima înfundată azi, nu mă întorc. Sar pe ponton și las marea să-mi respire în plămâni. Privesc în inimă ca într-o oglindă spartă. Din cioburi mă recompun și urc scările lustruite de doi marinari beți. Privesc în spate și văd valurile spărgând stâncile și dobermanul, casa unde am iubit și am urât, camera aia unde un om era un zeu în ochii altui om. Sunt la fel de pustiu precum o sticlă goală. Strâng în buzunare ceasul de mână și poza smulsă din perete. Per aspera ad astra. Secundele au început deja să-mi cronometreze vindecarea.