Mi-au rămas amintiri cu gust de opiu

am mâncat azi covrigi calzi, înmuiați în iaurt,
iarăși mi-am amintit de clipele petrecute alături de tata,
îmbrăcați în pufoaice de pescăruși tăcuți,
se întâmpla să fie toamnă, cădeau pe lângă mine
frunze de castan rupte din cer,
aparatul dentar îmi zgâria gingiile
nimic nu avea un final.

din căști se aude Duran Duran,
țin minte că ai mei dansau pe piesele lor,
totul se învârtea în jurul palmelor,
aveau ochii închiși unul în pleoapa altuia
și petreceau la ceaiuri
încheiate în beznă.

n-aveau e-mail, mobile, laptopuri,
se furișau în cămășile de noapte
până la poarta mare, ce dădea spre drum,
și se înfășurau în brațe,
mamei îi dispăreau ochii sub nasul tatei,
acum uităm să scriem,
foile rămân albe, nesărutate de cerneală,
devenind în schimb
avioane de hârtie.

am mâncat azi covrigi calzi, înmuiați în iaurt,
în nări mi-a revenit mirosul ierbii de primăvară
și al pământului spălat de nori,
se simțea parfumul adormit
al vremurilor trecute
sau poate că eu sunt prea bătrân
pentru un secol impregnat
cu viteză în sentimente.

Scrisori de pe frontul sesiunii

caporalul se mișcă încontinuu,
același locotenent plânge în colț,
din ochiul verde îi curg foi,
respins, respins, respins,
maică-sa îi cere explicații inutile
și nimeni nu îi aude sufletul
tocat mărunt printre bucățile de ger.

în mine se declanșează observații,
analizez cu palmele
ideile revoluționare din coaste,
iarăși voi rămâne în tranșeele săpate
în alt cort colorat cu roșu și auriu,
mi-au degerat urechile
și nu mai aud decât răsuflul colegilor
din armata viitoare.

îmi încarc pixul cu hârtii scrise în grabă,
mă demoralizează lipsa de coapse feminine
dar îți scriu iarăși,
formând aceleași convingeri albe,
știi,
aseară am lucrat în noroi,
mă înecam săpând după armele celor răpuși,
încerc mereu să analizez greșelile,
să le îndrept cu sârmă ghimpată,
pe urmă beau niște acritură
din apa cu supă la plic
și îmi port crucea
spre noi victorii.

nu pot să dorm,
pătura e prea tăioasă și toți mă înțeleg,
ne privim în ochii năclăiți de moarte,
în fiecare zi mai pierdem pe câte unul
dar nimeni nu refuză să moară,
avem un scop ciudat,
acela de a creiona liniile inamice
în minte,
în noi,
în tine,
în mine.

promit să mă întorc
cu jurnalul gol, iubito,
poate când voi muri
crucea de fier
se va transforma în aur.

Troienele ard din cer

icoanele miros a ceară,
lumânările ard fitile de plumb
înfipte în colive și colaci însângerați,
mă dor palmele când încep să mă rog
la aceleași figuri de îngeri
sau la aceleași poze neschimbate
din calendarul trecutului.

sufletele se înalță tari
spre turla bisericii în formă de cruce ruptă,
am ascuns mereu în mine
porți spre alte lumi utopice,
mă visam răstignit în pântecul mamei,
astăzi de mine,
sau de ideile purtate în ochi
s-a ales doar colbul arămiu
al apusului de iarnă.

cândva,
credeam că sunetele de trâmbiță
se nasc din coame de lei,
visam la străvechi legende
cu magi întorși în deșertul înzăpezit
și mușcam cu durere
din merele coapte
ale toamnei,
mâine nu mai știu să gândesc,
voi prinde între degete
aripi de libelulă stacojie
arsă în vântul lumânării.

privesc tăcut
cum oamenii se închină
precum într-un ritual bazat pe priviri,
din urechile mele ies șoapte
și imagini drăcești,
cad în genunchi
și sărut mâna preotului
apărută din neantul cablurilor rupte
în troiene gigantice,
lacrimi înghețate,
pene căzute de îngeri morți.

din mine
nu a mai rămas nimic
decât ideea de a fi eu,
merg privind trecutul
cu alți ochi,
împrumutați de la Homer.

Jocul de poker cu moartea nu-i de mine

Dream Theater - Pull Me Under

Asculta mai multe audio rock


iau între palme un romb fierbinte
și-mi desenez cercuri pe vene,
țipând jalnic la toți jokerii,
oameni distruși mental,
cu râsul până în măduva sufletului.

de prin grădinile albe,
pufoase geci de iarnă târzie,
apar valeții cu sticle de șampanie
și dame rigide, plecate cu gândul
spre alte lumi iluzorii, universuri idioate,
paralele, netrăite, neiubite,
iar popii,
popii se roagă mereu,
îmbrăcați în robele de plastic
și zale de carton.

privesc ascuns, tocindu-mi genunchii
cu lacrimi de inimă roșie,
mă întreb câte cărți mai am de văzut
până se întoarce viscolul
din omorât oamenii pe șosele,
deja m-am plictisit să-i știu metehnele,
parcă văd
că atunci când o să se întoarcă,
având sufletele prinse în mașini înghețate
o să urle cu treflele zgâriate în mâini,
mă va răsturna cu fața spre nord,
doar așa, să mă vadă biciuit de fulgi,
în timp ce el o să se joace cu sufletele
dansându-i pe coapse
precum niște șoareci prinși în gunoi.

nu se mai răstește nimeni,
e liniște de-acum încolo,
se aude cum crește un pom sub mine,
mă dau la o parte și-i las frunza
să îmi gâdile ochii,
mâine o să plouă cu scoici și nisip,
se va apropia vara în trompete regești,
iar toți oamenii
vor muri de căldură.

în cărțile de joc
citesc numerele tocite,
mă strânge prea tare asul de cupă
și în liniștea de nou
răpun țipete și sentimente,
arunc cărțile sub masă,
iarăși am pierdut la întâlnirea
cu începutul.

Viața nu e soare, știi?

pășea ușor,
sub tălpi îi scârțâiau băltoacele
pline cu nuferi de omăt,
pletele-i fluierau în vânt,
se înfricoșa toată lumea
când îi zărea ochii prea albaștri,
ciobiți dincolo de retina
pe care se proiectau sufletele
viitorilor morți.

nu își atingea niciodată pielea albă,
își proiecta peste umeri
pelerine întinse din pene de corbi,
și acum aud croncănitul lor,
janic imn de înmormântare
prin fum, ceață și aceeași lumină
prin care mi s-a spintecat viața
în părți reprezentative
pentru sufletul meu.

mă refugiez în subsolul viselor mele,
iau în brațe ființele palide, reci
și le fur sufletul,
poate așa o să am parte
de vieți diferite,
trăite prin spasme ori treceri covârșitoare
de la stadiul de embrion
la cel al omului neîmplinit.

iar ea, ea se bucură,
rânjind haotic, cu brațele pline de viermi
și pământ prea negru, prea tare,
mă târăște de un picior, julindu-mi
ultima pereche de mănuși
în care prinsesem
viața plină de parfum
sau soarele grena al apusului.

Picioarele-i erau reci

ciugulea din fiecare vârf de unghie
ploile de primăvară cu fulgere,
își subția talia
până când printre coaste
puteai să numeri mecanismul
ceasului ei biologic,
firele negre se împleteau cu mușchii
provocându-i poticniri în fața oglinzii
în care se admira
atunci când își spunea rugăciunea
cu glasul zgâriat cu pene.

se tolănea în pat,
moțăia îmbrăcată în rochia de seară,
aia neagră, jupuită pe la umeri,
nici ea nu mai știa de câte ori
a zis că o aruncă
peste gardul năclăit cu praf,
lângă pat
rămâneau coji de portocale arse,
folosite pe post de scrumieră a sufletului,
mai ales în zilele cu cer senin,
atunci când oamenii uitau de rugăciuni
și mușcau din merele ionatane.

păstra în sertare
poze cu ultimii ei amanți,
le scotea cu grijă,
poate pânzele de păianjen uitau să se rupă,
plângea și privea cu jind
fețele cunoscute, uitate în alb-negru,
despica amintirile și le mirosea cadavrul putred,
poate în viitor va reuși să asculte Sonata Lunii
având în picioare adidași
și nu pantofii albi
cu tocul rupt,
prin care simțea cum rugăciunile
sunt tot mai reci.

din ea nu a mai rămas
decât rochia neagră, jupuită la umeri
și cartea cu rugăciuni închinate iubirii
pierdute prin ninsoarea muzicii
ruptă în sonete.

Nebunia își strânge aripile

se arunca în diferite arpegii
pe diferite note de subsol,
mâna ei își urnea pixul
de pe un vârf de deget
pe un vârf de buză
și nimic nu era la voia întâmplării,
destinul se contura sub sânii ei
precum un șarpe încrustat cu sare,
mă mir și acum uneori
cât de bine îi stătea îmbrăcată
cu pielea tatuată
în numele meu.

și în fiecare seară
îmi țipa în canalele de scurgere
al informațiilor primite prin sunet
toate maladiile, bolile și nebuniile ei,
vedeam pereții zgâriați cu alte unghii,
știam că e ea
și că ascunde în podul casei
păpușile matrioshka primite cadou
de la pescarul lipovean
murit pe țărmul mării.

astăzi nu îi mai dau voie
să își expună picturile pe covor,
îl fac sul și las parchetul alb
să îi cuprindă sufletul
cu lanțuri și fâșii de mătase,
eu cel puțin,
voi merge până la aprozar
să cumpăr vinul acru
pe care îl voi bea
privindu-i părul coborât în bernă,
legătură extremă
cu zeii.

Iluziile se vând prin ochii Ninei

ultima poezie din seria Nina


îmi simt tâmplele
bubuind sunete
și nimicuri,
am stat prea mult cu gândul la Nina,
mă scufund în cada ciobită,
apa clocotită
mi se lipește de obraji și palme,
am senzația că totul se reconstruiește
în jurul acelorași ciorapi albi
fugiți prin băltoace
și timp.

din fața ochilor,
Nina își pierde identitatea,
se confundă cu alte femei căzute în genunchi,
cerșind iertări simbolice,
rupte din aceeași imaginație bolnavă
creată de aburii tăcuți, luminoși,
revărsați din pleoapa umedă,
drum imperfect ales
spre amintiri rostogolite
cu poze și zgribulituri
de iarnă.

nimeni nu mă crede,
Nina nu e reală, nu,
ea cerșește lacrimile transformate în coifuri
și le inundă cu sentimente arse,
lucruri mărunte, fără durere,
din venele plăpânde
îmi pulsează mii de inimi,
universul se aliniază pentru mine,
din sertarul cu aromă de cireș
scot lame ruginite,
îmi spintec șira spinării
și las sângele să respire,
poate odată cu el
imaginea ei se contopește cu aburul
abia depus pe oglindă,
șters mai apoi cu mâneca verde
a cămășii aruncate în alte imagini
pe sub pat sau printre ramurile de cais.

mă risc, alunecând în prăpăstii,
oamenii or să își trăiască visele
prinși de scaunul rotativ,
alegând elefanți tropăind emoții
sau bând același cocktail persan,
în timp ce eu, eu mă lupt cu altceva,
sculptez din cuvinte femei
cu alt păr, cu alte buze,
ochi, mâini, coapse
și le încarnez în Nina,
găsesc parfumul cafelei
în orice loc pierdut,
mai ales lângă blocurile sparte,
e-o senzație de armonie când îți tai aripile
și venele
și sufletul,
aruncând bucăți
spre amintirile înfometate.

știți,
poate că totul se închide azi,
Nina a fost, Nina va fi,
prezentul e mereu schimbător
dar nimeni nu își bate capul cu asta,
nu, voi sunteți aiuriți,
priviți realitatea în față
și vă aruncați spre ea ca lupii,
în timp ce eu, da, eu văd,
simt, ador, sufăr, plâng altfel.

desen realizat de Georgiana Ionita

Nina îşi trădează paltonul

pe lângă noi nu au trecut anii,
aş sta şi acum să-ţi cerşesc buzele,
doar că inimile noastre nu mai bat împreună,
cam aşa ceva îmi spuneau ochii ei
când am zărit-o pentru ultima oară
pe un pod abstract al Dambovitei.

purta acelaşi palton roşu, acelaşi păr roşcat
înfoiat de vântul primăverii,
din mâna cu degetele lunguieţe
se prelingea un copil,
nu semăna cu mine
şi îmi era ciuda,
am crezut că închizând ochii
el va dispărea,
precum şi timpul, spaţiul,
copilăria, armata, totul.

din pleoapa dreaptă
îmi cad amintiri cu aroma de susan,
se preling pe gât, umăr
şi vârfuri de unghii
târşâite pe balustradele
şi băncile cu lemn de nuc
pe care încheiam pacte cu mine
jurandu-mi să o revăd pe Nina
cu o îmbrăţişare,
aceeaşi în care ne contopeam ochii,
auzul, mirosul
şi durerile.

până la urmă,
Nina şi-a văzut de viaţă,
a ales să fie banală,
mă întreb mai tot timpul
despre cum ar fi fost
cu ea lângă mine,
trântind uşi şi geamuri
acolo, în cămăruţa din strada Adio,
numărul patruzeci şi doi,
poate că ar fi făcut patul
îmbrăcată cu nimic altceva
decât cămaşă mea verde,
purtând ciorapii albi, de cais,
prin vene i-ar fi curs
vinul băut cu o seară înainte
la restaurantul mediocru
unde mă duc şi acum,
în semn de solidaritate
cu inima mea.

deschid ochii,
o văd plecând pe sub castanii goi,
nimeni nu o cunoaşte în detaliu,
sculpurile lui Brancusi
sunt mici copii,
nu o să mai aibă nimeni timp
să îi asculte aiurelile despre viaţa, moarte
şi mitologie
debitate pe balcon, înfăşurată în fum,
râzând, cu părul înfipt în coaste
şi sâni.

strâng paltonul descusut,
mă aşez pe banca vopsită cu gri,
iau o foaie în mâna
şi încep să strig:
Dumnezeule, iartă-mă!

Cu Nina ascultam morţii

când a murit
i-am băgat două cuie în cruce,
îmi aduc aminte şi acum
vorbele ei aruncate în ninsoare,
era miez de iarnă,
doar începuse să fulguiască
şi noi ne plimbam
prin cimitirul Bellu,
purtând paltoane negre,
lumea ne confunda uneori
cu mesageri ai morţii.

Nina începuse să râdă,
să plângă din nimicuri,
se schimba în ea
toată ordinea firească a lucrurilor,
devenea femeie
şi nimeni nu putea opri timpul,
uneori se ruga în genunchi
să mai rămână ca la optiş'pe ani,
mergând la petreceri
unde nu cunoştea pe nimeni
dar se distra cu toată lumea.

dimineţile nu mai stătea tolănită în pat
precum mâţa văzută azi
pe gardul vecinei cu un ochi vânăt
(bărbate-su o bate zilnic),
se ridica absent, bea cafeaua
cu grijă omului pregătit
de lungi şi chinuitoare
idei plămădite în noapte.

uneori
îşi amintea de mine,
mă privea tandru,
având în ochi tăieturi de gheaţă,
sufletul meu se înspăimânta, nu mai ţin minte
dacă mi-a spus vreodată un "Te iubesc!",
îmi zicea doar că eu sunt de vină,
ţinea la mine şi refuza
să mă calce cu picioarele înlănţuite.

toată povestea ei
o ştiam până în viitor
nu mai aveam idee de alt spaţiu sau timp,
îşi lăsa pe mine toată greutatea inimii ei
iar eu o încălzeam cu sărutări pustii,
în suflet ştiam că şansa e moartă,
pierdută pe undeva
prin canalele de scurgere
al oraşului construit între noi.

într-un final am închis sticla,
m-am îndreptat de spatele gol şi încins,
am luat crucea şansei
şi am pus-o drept căpătâi luminos
în faţa inimii,
bătând două cuie.

Nina face îngerași în cămașa mea

în brioșe văd secvențe de film,
parcă așa îmi răsfrângea
toată bunăstarea,
se urca peste mine,
o duceam până pe balcon
îmbrăcată doar în cămașa mea
aia verde,
nici acum nu știu dacă mai e la ea,
oricum,
cert e că se arunca pe scaun
fumând țigară după țigară,
până la filtru
și înapoi,
de parcă ai fi zis
că Nina era doar un fuior
de fum,
o cadână de prin alte lumi,
zeița ieșită în față templului,
primind aplauze la scenă deschisă
de razele soarelui
nou format în galaxie.

rămânea cu ochii închiși,
părul îi atârna pe sâni
și curgea până la inimă,
aduceam mereu o cană de cafea,
o împărțeam la doi,
știam că îi place cu miere,
avea gust de abanos
topit în tei,
niciodată nu aș fi putut spune
dacă erau buzele ei
cele care dădeau parfumul ăsta,
mă chema râzând
și apoi începea să plângă de ciudă
că a pierdut cheia
de la camera sufletului,
se agăța de gâtul meu
până îmi rupea tendoanele,
și așa stăteam privind
petele de pe geamul
din apartamentul șaptiș'pe.

în alte zile
mă scotea pe afară,
mâinile ei aveau urme de zăpadă
iar ochii se făceau tot mai verzi,
nu știu cum reușea lucrul ăsta,
stătea ore în șir
concentrată în față oglinzii ciobite
iar eu ascultăm Lady în red,
mă sfâșiam între tăceri
și o întrebăm absent
dacă mai cunoaște
alte melodii lente,
poate într-o seară
sau două
am dansat vals,
nu mai țin minte,
amețeala se avânta în mine
cu aripi de drac.

păcat de ea,
mâine am fi sărbătorit
patru sute
șaizeci și trei
de zile împreună,
așa,
ne-am oprit la trei sute
șaizeci și cinci,
un an de zile
plin cu aceeași lună,
cu aceeași zi,
oră,
secundă,
nano-micro-pitico secundă,
pe scurt,
plin de aceeași Nina
cu părul fluturând
aburi de cafea
și miros puternic
de abanos topit
în tei.

Caisele coapte au credință în Nina

oprește noaptea,
vreau să cobor,
îmi răsună și acum în ochi
ultimele șoapte,
m-a sărutat așa, rece
și între buzele ei
mi-am simțit toată moartea
învăluită cu picturile arse,
Mona Lisa se îmbrățișa
în colțul din umbră,
prin vene simțeam cum alunecau
spinii și cioburile tăiate
în diagonală.

nu a mai privit în urmă,
mi-o amintesc pe Nina
cum căra bagajul
în care își ținea ciorapii albi,
parfumați a caise coapte,
mi-e dor să o caut,
jucându-mă pe pielea ei
tăbăcită de la atâtea atingeri
ale buricului din deget,
amprentele mele
știu că își au locul acolo
și se invinețesc a durere.

bântui prin parc,
un alt cadavru smuls dintre oameni,
băncile numerotate de la unu
la doiș'pe,
treiș'pe e cea unde ne-am sărutat
pentru prima dată,
Nina purta cizme făcute din gamba mea,
părul îi flutura aiurea,
parcă se înălțaseră pânzele
din corabia piraților,
nu mai țin minte
dacă am dus-o acasă la mine
sau am rămas beți acolo
până a doua zi de dimineață.

uneori,
îmi povestea despre tatăl ei,
un nebun și el, la fel ca și mine,
și-atunci mă plesnește parfumul
de caise coapte,
mi se face dor de pânzele arborate în vânt,
pânzele mele, zgâriate cu pensula
au rămas mute, țipând la guguștiuci,
așteptând parcă
revenirea ei
în camera încuiată cu lacăt
și grilaje la geam.

Pozele cu Nina miros tot a tine

fă-mă să par dezgustătoare
îmi spunea Nina,
iar eu mușcăm din coapsele ei,
miroseau a iarbă putredă,
pe lângă genunchi,
oasele sclerozate
îmi mutilau obrazul,
lăsând urme de cretă,
mâinile ei
îmi sărutau gulerul cămășii,
parcă simt și acum
urmele de parfum greoi
lovindu-mi coastele
în vârtejuri atomice.

mă ridicam în suflet,
Nina era și ea acolo,
îmi masa umerii
cât timp
eu citeam din Paler
(Viața pe un peron)
și apoi
își ștergea rujul
pe colțul rochiei cu buline,
roșie precum buzele mutilate
de atâtea atingeri
cu bucățile de piele
staționate între pieptul meu
și sânii ei.

nu mai aveam suflu uneori,
luam între degete
creionul mușcat cu drag
și îi desenam mustăți
așa, în joacă,
umbra ei se preschimba
într-o mâță,
unghiile îmi pătrundeau în carne
și înlocuiau cartilaje
și oase crăpate.

peste toate astea
s-a depus rugina,
Nina a plecat din camera mea,
o nouă noapte
mă așteaptă
înconjurat de o pernă,
un cearceaf
și o pătură
căptușită cu vechi poze
pe spatele cărora scriam mare,
lăbărțat,
cuvinte amintite
din caietele cu poezii.

Nina nu visează lacrimi

astă-seară o nasc pe Nina
parcă îi și văd viața
scursă printre sticlele goale
și barurile pline
cu bărboși năclăiți
ori tocilari virgini.

uite,
simt în mine
cum lovește cu picioarele
cerebelul tocit,
mă arcuiesc în spasme
de motan aruncat la canale
și uite-așa,
Nina-cea-fără-de-noroc
va crește fără sânul drept
(care a fost amputat)
pe lângă grămezi
de șobolani morți.

nu mai țin minte
de câte ori îi voi spune
să lase naibii școala
și să se apuce de măturat
străzile sub luna plină,
parcă totul prea se rezumă
la a învăța despre Machiavelli
sau Einstein,
dar noi, noi când învățam
despre noi?

săraca Nina
își va aranja mereu șorțul,
se va șterge pe mâini de praf
și îmi va privi craniul despicat în două,
râzând de viața mizeră
a celui care s-a crezut
zeu.

știi,
rămâne să îi spun când va crește
că toți oamenii râd prin minciuni,
oare când plângem
mai suntem serioși
sau ne prefacem lacrimile
în coifuri
adăpostind gânduri
fără rost?

Vara nu am putut niciodată să pictez

am părul negru, negru, negru,
doar vara
începe să se albească,
e de la faptul
că stau la doar
trei sute
patruj' nouă de pași,
numărați în fiecare noapte prin gând
cu aceeași frecvență
a bătăilor inimii
ca atunci când mă sărutai
după ureche.

stăteam pe fiecare picior
și îți susțineam parfumul,
uneori mă strig
în pragul aceluiași drum,
nici nu îndrăznesc să privesc,
arunc cu pietre
în trecut
sau poate că viitorul
mă aruncă prin alte schimbări
de om.

credeai că am uitat
cum adormeai la film,
strângeai între buze
întreaga noastră iubire
rulată pe ecranul ciobit
în colțul din dreapta sus,
te trezeai cu părul vâlvoi
și eu te strângeam în brațe
răpus de durere.

îmi luăm din cuier
acuarelele cu miros de scorțișoară
și încercam să îmi pictez pe retina
imagini cu tine
pozând îmbrăcată
cu puloverul meu.

am părul negru, negru, negru,
mi-e frică să vină vara,
cine știe,
poate asta e ultima
în care trăiesc.

Nehotărâre

știi senzația aia
când ți se tapițează inima
cu sentimente de ceară,
asta până când
toate arterele
se comprimă în ace sterile
înfipte în plămâni?

mă cert cu ambele bucăți
de rațiune,
îmi pliez acordeonul
din corzile vocale
pe rămășițele de șoapte
smulse cu vârtejul urechii,
parcă timpul nu mă mai iartă,
am început să sper
la nesperanțe,
ai abur de somn în coaste
și niciunul dintre noi
nu e în stare să țipe.

din convulsiile sângelui meu
se nasc aceleași idei ciobite
diluate în purgatoriu,
printre degete
mi se scurge seva unghiilor,
am obosit să râcâi cu ele
pe șira spinării tale,
îmi pun ceasul să sune
exact în momentul când
vei adormi cu celălalt în brațe.

poate o să îmi petrec seara
pe acoperișul ud,
mirosind a mucegai
și iarbă îmbibată
cu infuzie de gândaci,
stelele sclipesc mai puțin
și nu mai știu ce să fac.

La puțini ani!!!

2011 e defunct,
îmi acomodez toate gândurile
în viitor
și aștept să vină iarăși decembrie,
parcă mă umplu de dor
privind aburul din ceai
cum se răsucește prin vis.

de undeva de sub perete
plescăie buze acrite
și uscate,
iarăși te-ai îmbătat
ființă cu ochii verzi,
mă ridic din patul căzut
între lanțurile de scoici
și te ridic pe picioarele
julite până în dreptul coapselor.

mai ții minte cum mă zgâriai aseară
cu cioburile sticlei de șampanie,
încă am o dungă roșie
mai sus de pleoapa dreaptă,
și mereu când închid ochii
te zăresc așa cum te știu mereu.

nu mai am putere
să mă uit în palmele tale,
îmi iau sacoul pătat cu vin
și plec așa, hai-hui,
pe străzile pline cu oameni ,
câini,
papagali
și hoți beți.

Printre gene

îmi însemnez peretele
cu desene abstracte,
oameni fără ochi,
fără urechi
sau fără guri,
iar tu mă înconjori
cu același sunete
sparte de timpan.

mi-am tocit unghiile
de la mâna stângă
tot timpul
cât tu ai plecat printre
îmbinările mele de sânge
și tendoane
crăpate,
moleșite,
răsucite cu alte cuvinte
de iubire moartă.

și simt că tu ești alta,
îmi iau în brațe coastele sărutate de tine
și le sparg
cu gestul nebunului
disperat să știe
adevărul universal
despre iubirea pură.

printre gene
îmi clipocește sunetul uniform
al sfârșitului de transmisie tv,
în mâna dreaptă am sticla de vin,
pe covor
ard pozele cu tine,
mă răstignesc prin cada înnegrită
iar de undeva de sus
o vecină se aruncă prin cuvinte
de la etajul 6.

parcă imaginile cu tine
cresc în intensitate,
îți trimit mesaje la doiș'pe noaptea
cu același obscur "te iubesc"
iar tu,
tu dormi în pijamalele altuia,
bând cafeaua de a doua zi
în care se refugiază
tot universul unui an
tocmai trecut în neființă.