Am calatorit. 19 ani am calatorit cu acest expres ce mananca secundele, minutele, timpul. Am asistat neputincios la trecerea acestuia peste macaze pline de destine. De fapt, aceste macazuri semnifica destinul nostru de muritori. Nu puteam sa coor din mers ca sa imi schimb drumul. Eram legat intr-un compartiment in care intra si ies oameni. Am cunoscut acolo oameni de nadejde, prieteni adevarati pentru care simtea ca pot face orice. Simteam ca ii cunosc de cand lumea. Simteam ca alaturi de ei pot sa cunosc, sa cercetez, sa ma mir de maretia lumii. Alaturi de ei simteam ca pot plange fara ca ei sa faca din acest lucru ceva rau. Simteam ca pot sa rad cu ei, sa stam de vorba despre cum cade o frunza din copac fara sa ne pese ca ceilalti se holbeaza la noi. Multi dintre ei au plecat in alte copartimente. Putini au ramas. Si mai putini vor ramane. Fiecare dintre noi are gara lui de bastina. Trenul acesta nu trece de doua ori prin aceleasi locuri.
Tot in acel loc am cunoscut rau-voitori. Se holbeaza la tine, te palmuiesc, te scuipa, te paruiesc, te calca in picioare. Atunci am cunoscut primele refuzuri. De fapt, multe dintre ele au fost de bun augur. Mi-au deschis ochii si m-au invatat sa fiu atent la persoanele care sunt langa mine. Putine refuzuri m-au invrajbit crezand ca le pot face fata. S-a dovedit ca nu au facut nimic altceva decat sa ma doboare. Sa ma duca, impotriva mea, spre alte idealuri. Cand si acesti oameni au plecat, am renuntat la ele.
M-am incuiat in compartiment, stiind ca singur mai pot sa si visez. De fapt, visele mele s-au lovit mereu de refuzul crunt al realitatii. Cand am visat prima oara, singurul lucru pe care doream sa il fac dupa ce ma trezeam era sa dorm iar. In vis aveam propria mea lume, cu intamplarile, cu ciudateniile, cu banalitatea lor. Univers paralele, loc de liniste, de stat singur.
La un moment dat, m-am plictisit. Incerc sa deschid usa, sa rup lacatul, sa trag cu dintii de lantul acela de plumb aurit. Si atunci am vazut ca visand alaturi de persoana draga tie, vezi drumul altfel. Am trecut astfel de la monotonul campiei, la dealuri, munti, serpentine, tunele.
Am adormit tinand-o de mana. Uneori se trezea, ma palmuia si pleca. Nu eram "pe aceeasi lungime de unda", cum se zice. Refuzuri pline de reprosuri, refuzuri timide, refuzuri hotarate. Refuzuri ciudate, refuzuri normale. Intr-un timp, ma intrebam daca nu sunt eu un refuz cumva. Am inceput sa ma obisnuiesc cu ideea. Doar pana cand s-a deschis usa si am primit un raspuns care mi-a alungat acea ideea din minte. Au fost momente cand s-au reprosat multe chestii, cand am gresit, cand a gresit, cand nu ne-am dat seama ca visul nostru s-a transformat in realitate, ca am inceput sa respiram in compartiment ca un singur om, ca o singura fiinta.
Am intalnit multe refuzuri in acest expres. Am invatat ca ele nu te ranesc daca nu le iei in seama. Si atunci am scos capul pe geam, am mangaiat norii si am tipat tare, deasupra lumii:
"TRAIESC!"
