Îmi place cum mușcă frigul din mine. Din sufletul meu deparazitat, oasele îți strigă numele, folosind aceleași cuvinte perfecte, sculptate deasupra ventriculului stâng. Mă mir mereu de faptul că iubesc urâtul, cu aceeași teamă, același rânjet, aceeași mâhnire. Îmi trag toată seva din cerul întunecat, zbor al îngerilor decăzuți, spânzurați cu lacrimi și vânt.
Până la urmă, cana fierbinte cu cafea își face iar efectul, aducând aceleași deziluzii în triunghiul pleoapelor mele. Râvnesc la parfumul vag, întâlnit în locuri banale, ciudat de frumoase, de parcă simplitatea lor însemna totul. Nu am mai ascultat demult sunetul ploii pe muzică de Chopin, dar inima mea privește spre lună. Îmi sorb energia crezând în imposibil și, rând pe rând, toată ura mea se dezmembrează în busturi de cheaguri însângerate.
Pe masa plină cu pastile și seringi, vaza cu flori ofilite se topește în sunetele pianului dezacordat. Parcă mai acum un an, toamna se dichisea cu planuri fantasmagorice, agonisite sub brațele de șerpoaică bătrână, fumând aromă de gutui și struguri. Astăzi, ea mi-a lăsat niște flori arse, ciocniri din lupta cu moartea ce s-a dat în mine.
Renunț la drogurile vitale sufletului meu, pozele cu noi doi și alte sărutări în miez de ploaie. Renunț și la speranța de a mai trăi, căci scopul meu a ars în păsări Phoenix, albastre și albe, cu gâtul lung și rupt, mingi pline de sânge sfânt. Dar mă gândesc că mâine începe o altă secundă a universului ciobit, loc colorat în draci cu aripi albe.
Credeam că pianul ăsta m-a lovit în sunet, rezonând cu sufletul, dar nu, el se schimbă, se deformează în chitări, voci, tobe, nonșalante variații de tempo, de note înfigând în piept cuțite de argint, palme nevăzute.
Trezește-te, trezește-te și mergi spre un nou apus, căci viață ta se rotește în triluri de note minore. Trezește-te omule și înfige-ți în suflet otrava cu melodia voastră.
Și acum, plângi!
