esență

ne punem în mișcare ca două roți zimțate

undeva

soarele se odihnește privind mâinile noastre încolăcite

exact ca pom înflorit în valsuri și tăceri

undeva

luna se ascunde sub stele

din ele ne facem cuiburi mari pline de vise

și totul

dar totul

devine doar noi

ne lovim gândurile în scântei mari

din ele iese un dor și o poză mușcată

undeva

sub lustra asta care ne-a văzut râzând

covoarele încă au umbrele noastre dansând

undeva

fiecare perete din camera asta

a fost tapetat cu buzele noastre cerșind priviri

și totul

dar totul

devine doar tu

ne bem cafeaua până la infinit

undeva

sub zațul negru e o lumină 

exact ca o simplă chemare spre dormitor

undeva

sub focul ăsta lăsat mocnit

jarul e mai fierbinte decât o scoică uitată pe plajă 

și totul

dar torul 

devine doar eu

ne regăsim spre cerul celuilalt

undeva

cometele inimii noastre se unesc și explodează 

așa

ca o intrupare a totului 

devenit doar noi

la început

fumurile dispar sub ochi

în mână dreaptă stă o sticlă și din ea curg cioburi

prin vene îi colcăie bum-urile din inimă

stă și cucerește camera

o singură bătaie de aripi lucește în sfera asta

printre cuburile astea împrăștiate pe parchet

se târăsc tainice inele învârtite sub copaci

din ele se nasc oameni și sentimente

și cearceafuri albe mirosind a munți

în mijlocul lor

femeia asta își scrie durerea

sub măștile pline de rimel

ochii se zbat în sfere

și totul se cască precum un gol în vertebre

când tălpile se lipesc de lemn

și muzica se retrage în noapte

pe brațele ei tresară fluturii cântând o toamnă

ca o simfonie înfiptă într-o sferă

și totul devine un bum de inimă

ca o tobă de soldat chemând victoria

din picăturile astea de ploi sferice

își botează fiecare zâmbet șters în lacrimi

iar lumea e o sferă întreagă

zdrobită sub gene

soluție

chiar si Iisus spune să întorci celălalt obraz

dar cum faci asta 

când pe fața ta sunt doar zgârieturi de pietre

și așchii lăsate de obuzele sparte în liniștea nopții

când pernele devin bidoane mari

tărâte sub rafale întregi de mitralieră

chiar și atunci când cerul ți se suie în spinare

închide ochii și caută un orizont plin de lumini

dar cum faci asta

când picioarele îți tremură de dor și frică

când crizantemele devin săgeți otrăvitoare

mirosind a iubire și prăpăd și dumnezeu

chiar și atunci când sunetele devin țipete

deschide în inimă canoane și valsuri

dar cum să faci asta

când sub ochii tăi lucesc unghiile de drac

și din toată alunecarea lor pe pietre

ies scântei zâmbind a haos și sticlă spartă

chiar și atunci când cobori în gropi adânci de negru

lasă in suflet o scară spre nemurire

dar cum faci asta

când pe margine curge pământul în valuri

și înghiți fiecare amintire ca pe un pocal spre mântuire

Iar în jurul tău

lumea se descompune în stindarde fluturând spre apus

închinandu-se la obrazul lui Iisus

lipit de inimi

ilustrată cu dor și nor

rămâne de văzut și cealaltă parte a lunii

atunci când visele devin coșmaruri

când ochii devin oceane furibunde și tunete și negru

când corpurile se descompun în atomii ăia

din care se nasc bombe nucleare

haos îmblânzit prin foc

rămâne de văzut și cealaltă parte a zilei

când sunetul devine tăcere

și fiecare mișcare de deget pe pielea ta

devine o dungă aiurea în care mor stelele

și sub toate respirațiile și inspirațiile și piepturi sacadate

se scaldă nemurirea aia vecină cu nebunia

un haos îmblânzit prin aer

rămâne de văzut și cealaltă parte a lumii

când foametea ne taie din carne și ajunge la os

când fiecare bob de inimă devine un nectar

-din el se înfruptau zeii râzând în colibe-

în caderile de îngeri ne facem un rai

ca în palmele mamei cerșind venirea acasă

un haos îmblânzit în pământ

rămâne de văzut și cealaltă parte a ploii

când fulgerele ne răzbat între coaste

și cerul desparte o mare de dor

și lumina se înșurubează în ochi precum un bec spart

din cioburile lui se nasc durerile și anii

și fiecare drum ne poartă spre același fluviu uscat

în care înotam goi sub o umbrelă de nori

un haos îmblânzit sub apă

reflectare

în huma asta de clipă 

rămânem albi precum un os lăsat în soare

din fiecare trecut ni se aruncă ciolane mari de speranțe

și lingem și mușcăm și rupem din carne

din crizantemele uscate între foi

pică doar praf

și aici

pe fiecare cărare dintre pat și balcon și pat

zilele trec ca o suliță aruncată în apă

covorul se rulează sub diminețile mele

atunci când privesc spre tocul geamului

sau tocul femeii plecate

nu știu când am văzut apusul ieri

prin tocătorul ăsta de suflete numit viață

îmi exersez propriul echilibru dintre nebunie și nebunesc

stau și număr pixelii aruncați în pereți

acolo s-a strâns o colonie întreagă de funingine

-încă mai respiră a buze cu gust de lapte-

stau ca pe un eșafod

în hăul ascuns printre gânduri

iernile par de catifea

în huma asta de carne

se întorc bumeranguri pline cu bujori

din fiecare cuvânt scrijelit îmi fac o casă 

și las ecoul să devină ferestre mari

prin care azvârl ciolane mari de speranță

căutare

în casa asta nu-i nimic

în afară de visele stinse ca o lumânare după înviere

atunci când lumina se pierde în ochi

sau când săruturile uită destinația

și rămân suspendate ca o scânteie scoasă din foc

în casa asta e totul liniște

din pereții crăpați se desprind umbre și îndoieli

și coșmaruri stinse cu alcool

ca atunci când lumea își pierde echilibrul

și în jurul ei

stele cad într-o apocalipsă cosmică

unde finalul rămâne o dâră strălucitoare de foc

în casa asta

nopțile taie din carne precum un cuțit de vânătoare

se lasă cu picături închegate pe covor

așa

cum picau din sufletele noastre toate fericirile

și le prăjeam în pădurea uscată de dor

pe fiecare piatra aruncată pe foc

în casa asta

pașii devin șoapte sparte în cercuri de apă

și fiecare minut se prelungește cu o oră

și fiecare bubuit de tunet devine apăsat

ca atunci când îmbrățișările deveneau prea mici

și viețile prea seci

când setea se potolea privind în foc

în casa asta

toamnele bat la geam și le las să intre

între vechii prieteni se lasă cu râsete și dor

în locul vechilor salturi spre fericire

se lasă un hău spre suflet

undeva

un foc încă arde

schimbător

mai bine îmi luai brațele pe tine

când nopțile îți desenau frici pe coaste

când în iarbă rămânea fluieratul singurătății

când ultimele baruri se închideau

și din ele curgeu suflete bete și ochi pierduți în amar

mai bine îmi luai zgârieturile pe spate

când sub fiecare lovitură de cuvinte

lumile păreau a dispărea sub tăceri

am fi stat amândoi sub bolta atârnată de nori

iar din ele am fi cules dungi de cometă pictată

mai bine am fi rămas ca o poză

între fiecare blitz am fi cunoscut fericirea

-aici sunt noptierele pline de cărbune și foi-

și din toată semiluna asta de sentimente înnodate pe creier

zilele s-ar fi lungit precum un an

mai bine am fi căutat distanțe

atunci când luminile cerșeau lumină

și palmele cerșeau palme

și vocile rămâneau simple fluierături în iarbă

atunci am fi cunoscut brațele purtând inimi

tropar

când lunile se strivesc de inimi

și clipele cad în fiecare stea rămasă aprinsă

pe întuneric

stai și asculți gândurile ca un toc de femeie

sub toată mantia asta de comete

îți vezi sentimentele ca un crez

sub tâmplele goale

imaginile aleargă precum caii din stepă

un tropăit un trap un galop îți bubuie-n vene

așa

ca atunci când priveai spre ochii lăsați în ceață

când strugurii erau pârguiți și fumurile înecăcioase

iar oamenii se îmbrățișau goi între pături

și în fiecare clinchet

tunetele despică în mintea ta vechi icoane

-mai ales pe alea în care vă beați cafeaua în vânt -

pe tavan

umbrele se joacă de-a du-te vino

exact ca valul spart vara la picioarele plajei

iar pe fundal se aud îmbrățișările

exact ca un nisip prins între buze

când lumile se strivesc de inimi

și clipele cad în păcat

amintește-ți de fiecare explozie de viață

exact ca un crez în care ai crezut

și o plajă

în care ai gustat libertatea iubirii

forfotă

din trompetele auzite pe fundal

tocurile tale sunt ca un ritm de inimă plecată

așa cum erau îmbrățișările noastre râzând în iarbă

când degetele desenau zei și sori pe coastele tale

când sunetele se împreunau în rugăciuni

și buzele se împerecheau în speranțe

din fiecare tricou aruncat pe pat

ies toate amintirile precum tunetele de vară

atunci când copiii stau la geam și privesc ploaia

ca un concert de nebuni ticsit cu ritm

când băltocile orăcăie visuri rostogolite în urechi

și în suflet și în brațe

din toți pașii cufundați în covor

luminile se lipesc de pielea asta ascunsă

sub creioane și rujuri și farduri

sentimentele crapă toate măștile

așa cum fiecare bubuit de tun desface o armată

când tropotele de ani năvălesc spre viitor

lumea rămâne ca o clepsidră prin care se cern iubiri

și aici

sub tot zgomotul ăsta de trompete sau tropote

lumea devine o piatră în mână copilului care eram

atunci când îți desena în iarbă

zei și sori

și ritmuri de inimă venind

încurajare

lasă-ți corpul lângă mine

hai să privim cum se sparge apusul în nori și arămiu

să desenăm cu creta visuri

și apoi să le suflăm în vânt

atunci când șoaptele devin picături de vin

prelinse peste cearceaful plin cu gemete

lasă-ți brațele îmbrățișate în îmbrățișări

lângă sacul de dormit și rucsacul de munte

îmi sorb cafeaua privind spre vârful umărului tău

din el se cască tatuaje hipnotice

ca o dâră de cărbune aprins ca un dor

stau și ascult ultimul suflet al pădurii

lasă-ți șireturile desfăcute

în zgomotele astea absente din oraș

te privesc în milioane de poze alb-negru

atunci când spargi baloane galbene

când lași soarelui un zambet sărutat

când luminile te adăpostesc precum o mantie

din camera asta obscură pornesc de-a valma emoții

lasă-mă cu corpul lângă tine

atunci când verile ne bat în geam

sub stele întindem o pătură și adormim privind

ba un umăr

ba un răsărit sărutat de vin

ba un balon galben

rătăcit spre poza lipită de inimă

corespondență

aici e bine

sunt acasă și ascult muzică în surdină

îmi las visele sa creioneze un nou început

din părțile astea de inimă împletesc două

și sub clarul de lună privesc spre neant

sunt atâtea ore de când nu ne-am privit

aici e totul calm

din răsărituri îmi culeg liniștea

peste umerii mei rămâne doar praf

și singurele momente în care stau și privesc pisica

e atunci când își duce puii spre o pernă

unde adormeai visând la povești

aici e totul cald

din fiecare năframă se nasc cocori spre cer

ca într-o înlănțuire magnetică de pene sincron

în cartea de colorat lăsată lângă sobă

poveștile prind viața

și continuă după au fost fericiți

așa

ca în nopțile când desenam icoane pe pereți

aici

aici e loc de fiecare întâmplare

când trecutul devine un pumn lipit de măsele

când viitorul pare un pumn lipit de buze

când luminile se joacă în umbre

aici e loc de muzică și tăcere

și-o palmă lipită de o altă palmă

visând spre un vis nou

front

când soarele se stinge ca o carapace

lumânările răsar precum stele adâncite în pământ

sub toți spinii de trandafir

minunile lumii se fac în neștire

așa cum din oameni se fac păcate și fericiri

când teii rămân ca un zbor

în palmele tale se deschid visuri ascunse

așa cum desfăceau bunicile miejii din nuci

din gusturile rămase în urmă

prind la cămașă doar florile de mac bătute de vânt

-ai văzut câmpiile flandrei pline cu ei-

și spre priviri îmi port steaguri

din ștergarele atârnate la geamuri

ațele se lungesc precum un glonț ratând o inimă

stau în tranșee pline cu regrete și mi-e sete

din cenușa cartușelor visez la ochii mamei

la crucile devenite maci și la teii secerați de frici

când lumea bubuie a păcat și fericire

peste răsăritul ăsta de cremene

se nasc apusuri de obuz și luni de tăcere

cu baioneta crestez prin noroi testamente

îmi las capul pe spate și desfac cămașa și pieptul

ca un aer primesc lumina

devenind o lumânare adâncită în pământ

frânghie

acum aș aștepta răsăritul cu tine râzând

când bujorii se deschid în palme de femeie

stelele pică la fel ca o lacrimă spre neant

te văd cu ochii mijiți spre vise

așa cum nopțile se adună în cununi

și tălpile lasă amprente peste sentimente

acum n-aș refuza o îmbrățișare

când aerul devine arctic în sunetul brotacilor

luna pare mai neagră și mai mare

exact ca pata de cafea lăsată pe blatul unde ne frământam inimile

din jocul ăsta aiurea de piese și cuvinte

ne împotmolim în trăiri și eliberări

în îmbrățișări tăcute

trecute ca săruturi ascunse de dumnezeu

acum m-aș lipi de urechea ta

atunci când noaptea e călare pe tăceri

din văpăile astea nerostite

îmi caut punctul de echilibru și fericire

ca într-o sticlă goală lăsată martor

când corpurile noastre pictau galaxii

și big bang-uri și supernove și universuri

formând un nou sistem plin de speranță 

acum aș adormi în răsăritul ochilor tăi 

când ploile nasc primăveri și obișnuință 

și sub toată mascarada asta de lume 

bubuitul inimilor noastre ar boteza noi religii

ar porni noi războaie 

ar deveni drumuri luminate până la final

si ne-ar ține de mână 

până când stelele ar pica spre nemurire

bogăție

nu am nimic să îți ofer

în afară de o viață în care vei fi iubită ca niciodată

atunci când petalele vor cădea în râuri de paradis

vei știi că am fost singurul care îți dorea dragostea

așa cum ploile își doresc pământul

cum oamenii își doresc aerul

cum sunetele își doresc buze

nu am nimic la mine decât o inimă bătând

exact ca un corb căutând-și cuibul lăsat într-un salcâm

iar nopțile devin un ger lăsat peste suflete

abia când primăvara îți va bate la porți

vei știi că am fost singurul care îți căuta brațele

întinse precum o mare pentru un marinar

calde precum o sărutare lăsată pe cruci

nu am nimic în buzunar

decât un soare bubuind în cer

și stele de povești atinse de zarurile destinului

când nopțile vin călare pe coșmaruri 

vei știi că eram singurul care plângea cu tine

așa cum focurile ard împreună de urlălii

așa cum caii își potrivesc pașii spre viitor

-uite ce departe sunt visele când ne privim-

nu am nimic deși am totul

și-n respirațiile astea cu ochii închiși

te privesc plecând spre vechile stepe

unde amintirile se hrănesc cu speranțe decedate la marginea drumului

unde dracii saltă în dansuri lăsate spre iad

unde ne topeam îmbrățișările în picturi lăsate în gol

așa cum ne lăsam căzând

din destinul plecat spre paradis

ca o ploaie pornită spre mare

supernovae

atunci când vorbim

simt nevoia să ascult numai tougher than the rest

ca și cum milioane de stele ar exploda în sincron

și lumina s-ar sfârși în fiecare celulă rămasă

din privirile tale aș face amintiri

le-aș privi ca pe un film bun non-stop

-zâmbetul tău în scena sărutului încă mă bântuie-

și totul rămâne ca o beznă

atunci când nopțile mușcă din soare și-l fac semilună

din fiecare strop de piesă

caut înțelesuri ascunse ca niște ancore aruncate în valuri

din fiecare râs prins în clipiri

îmi fac un culcuș de singurătate

privesc spre vest și caut mirosul ăla de brad

atunci când pozele deveneau tablouri în inimă 

și totul renaște în fiecare zi

exact ca o respirație urmată de o inspirație urmată de liniște 

spre zidul ăsta de sticlă privesc ca spre mântuire 

-ce paradis grena se ascunde sub tălpile tale-

din bolul ăsta de viață 

sentimentele se rotesc

precum doi pești în căutarea fericirii

și totul apune ca ultima stea spartă în cer

din sunetul ei împletesc amintiri și dureri 

și sub mantia asta de comete și astre

închid radioul și ochii și vorbele

îmi strâng în jur toate speranțele și le hrănesc cu dor

cumva

din mintea mea pleacă explozii în sincron

spre fiecare film cu zâmbetul tău

fonetic

vorbește-mi te rog

ca în serile alea când pădurile ne priveau bocancii

din crampoanele lor ascunse în pământ 

oamenii faceau pumni de speranță și bulgări de inimi împletite 

acum

rămân găuri de noroi și stele picate 

vorbește-mi despre ultimele picturi lăsate în praf

când vântul ne lipea degetele în pensule gigantice

lumea curgea în vene ca prin perfuzii de primăvară

și totul

totul părea o cină de taină ascunsă muritorilor

acum rămân mesele cu scaunele puse

ca într-un bar intrat în faliment

vorbește-mi te rog

despre cum te legăna bunica pe picioare

și cum fiecare zi părea o viață legănată de vis

despre coloanele iubirii de casă atunci când teii erau brațe

și bunicul mirosea a țigări ieftine

acum

acum totul pare doar o casă legănată de dor

vorbește-mi despre ultimele clipe

unde se rupeau sentimentele ca o țesătură de bumbac

din zâmbetele tale se nășteau oglinzi și zeci de crizanteme

acum

oglinzile zac sparte în mii de petale uscate

vorbește-mi te rog

ca să uităm tăcerea 

pe o sârmă prinsă de bocanc

cântec pentru ploaie

noi suntem diferiți precum colile lăsate în vânt

din fumul ăsta ieșit din asfalt

sentimentele se joacă de-a șoarecele și pisica

atunci când bălțile ți se topeau sub picioare

și lumina se închidea în palmele tale

rotită prin vene și lacrimi și ploi

noi suntem unici precum o flacără uitată în lămpi

din privirile noastre

lumea își culege energia și cade lată în fotoliu

peste norii de catifea

soarele stă și așteaptă sub frunze de vară

atunci când valurile ți se lipeau de buze

și nisipul se desena în coapse și fulgere

noi suntem diferiți precum orele atârnate în ceas

când caișii se încolăceau înfloriți în verde

din toate frunzele

unele zburau spre sânii tăi și se înroșeau

precum petele alea de sânge lăsate pe tricoul rupt 

în el miroase și acum a ploaie și bălți topite 

ca o ultimă furtună lăsată pe pământ 

noi suntem aceeași și mereu schimbați 

din fiecare ciocnire a inimilor de coaste

ies fulgere și endorfine și șoapte aruncate pe podea

așa cum ne aruncam unul altuia lumini

care mai apoi erau închise în vene și lacrimi și ploi

până când soarele ne desena pe cer

sub coapse încolăcite 

și fulgere despicând caiși