unde curg lacrimile atunci când mor

peste vocile astea lăsate în lume

singurii ochi veghează privind tăcerea

un înger își lipește brațele de umeri

încearcă o vorbă

taie un zâmbet

lasă un obraz

precum o coală pe care să-ți scrii durerea

un fluviu negru curge din tine

și stai și fugi și stai

peste ochii ăștia topiți în lume

singurele brațe cuprind întunericul 

o stea se camuflează în aripi și vise

pornește spre apus

spune o rugăciune

lasă o dâră de speranță pe care sa îți legeni coșmarul

un singur gând fuge din tine

și stai și aștepți și stai

peste neputerea asta vecină cu sufletul

singurele spaime te lipesc de oase

o șoaptă devine un țipăt

din el pleacă izbânzi și suișuri

înfrângeri și iad

și fericirea toată crăpată între degete

exact ca o plastilină sub soare și mâini de copil

o singură dungă se-ntinde ca un răsărit

și stai și te-ntorci și stai

peste obloanele astea sub care ne ascundem

singurele bătăi de inimă devin bătăi de clopot

unele plâng

unele râd

unele se sparg între pereți și devin cortine

un suflet devine o lacrimă

și totul curge spre barba asta

în care se jucau copilăriile

și tu stai

apofenie

-jam session cu Simona Toma-

când eram mic

priveam coropișnițele făcând găuri mari în pământ

se ascundeau acolo de urgia fiecărei zile

în întuneric

pășesc în trecut ca pe un eșafod

am cu mine lexiconul cu fiecare trăire

ghidonul cu farul spart de la bicicleta verde

sfoara prinsă de mijloc

și toate sclipirile luceafărului apărut la apus

ciudat că e prima dată după ani

în care adorm pe spate privind spre tavan

în ultimele zeci de luni

stăteam pe burtă ca și cand aș fi ținut în mine toată durerea

închideam între pleope juliturile din inimă

nămolul scurs dintre buzele alea pline de văpăi

sau melodiile pe care dansam desculț

prin lucerna abia cosită

și sub calendarul ăsta spre naștere

în care zilele cad precum tulele casei părintești

îmi țin respirația numărând nimicul

iar când mă întorc în fiecare dimineață

din groapa aflată între cearceaful gol pe o parte

și noptiera mânjită cu poze fără culori

îmi amintesc brusc de speranța

cu care am venit în lume

aceea de a-mi urni inima

să mai bată în plus măcar o dată

acum când sunt mare 

visez pe dos și privesc înapoi

caut luceafărul la răsărit și viitorul în palmele albe ca varul

aștept două mâini necunoscute să se ascundă-n ele 

să-și facă loc în carne ca o coropișniță prin pământ

să mă prindă de inimă și să rămână acolo

îmi țin respirația adunând așteptarea și numărând totul 

undeva

o bicicletă verde prinde viteză

loc de campat si sperat

desfă o bere

privește cerul și rămâi cu ochii pironiți acolo

așa

ca niște cuie susținând o boltă plină de speranțe 

când visul de la ora 5 te lovește

lasă în inimă doar un bilet alb cu un cuvânt

mulțumesc

de acolo

întoarce-te la somnul obositor

fă un foc

din toate scânteile de brad uscat

umple o cupă cu dor și bea-o până la cenușă

așa

ca un premiu de consolare pentru fiecare pas uitat

când vrăbiile pică din cer precum lacrimi negre

lasă o stea să devină călăuză

de acolo

continuă drumul învelit cu sete

bea o cafea

sub roșul ăsta ce aprinde fiecare furnicar de suflete

caută ultima stea rămasă trăind

așa

ca o agățare de viață mereu și mereu și mereu

când ne pierdem în noi

lasă un instinct să fie înfometat

de acolo

închide ochii și crezi

privește un râu

prin pietrele alea șlefuite în mângâieri reci

o reflexie se întinde și se rupe

așa

ca o permanentă regăsire cu tine

când ajungi în inimă și citești mulțumesc

așează-te chircit și așteaptă

sub soarele ăsta roșu și peste scântei

visele speră

atașament

ne dansăm visele atârnați ca într-o balanță 

privim spre ecrane și ne scriem pe sticlă 

avem aici jumătate din toată beția lumii

uneori

o comprimăm între degete și o simțim ca o bucată de hârtie 

numărăm în gând expirațiile și inspirațiile

din privirile noastre

se nasc milioane de zei și aștri și catralioane de flori

în sensul ăsta rotitor de la est la vest 

ne mulăm trupurile ca o bucată de plastilină

până când rămânem pierduți 

în toată orbirea asta ne căutăm 

avem imprimate pe creier urmele degetelor de ieri

alunița rămasă ascunsă 

șuvița de păr rebelă și lăsată în vânt 

vocea mimându-l pe peter gabriel

dansul ăla haotic din vinil

ultimul sărut înainte de a rămâne în întuneric 

căci din întuneric ne naștem și în întuneric plecăm 

pe fiecare centimetru de piele

ne detaliem amprentele buzelor 

găsim libertatea în cuvintele licărite

în pixelii zgomotoși spărgând irișii

ne dilatăm pupilele și primim acolo fiecare imagine

iar coastele

se ridică în fiecare bătaie de inimă 

printre jaluzelele metalice

căutăm răsăritul să îl ascundem sub pat

mijim ochii și zâmbim ascunși sub o pătură

din cealaltă jumătate de beție a lumii

facem un avion de hârtie cărând un vis

roaming the earth

fatal

îmi văd semințiile călcând prin bărăgan

dezavuez imaginea și o las benevol 

să alunece printre miile de gânduri 

unele sunt închise într-o raniță

alături de flinta folosită ultima dată

atunci când am împușcat inima

-ce frumos curgeau sentimentele aburinde-

altele încă dansează prin galaxia asta de trăiri

ca într-un cadril al imperiozității

în care ne vârâm albul ochilor

și îl pictăm în milioane de cuvinte

diligența asta de sentimente dus-întors

îmi clătește palmele și mă lasă cu zâmbetul șters

privesc spre necunoscut ca spre ultima criză apoplectică

îmi pierd mereu câte un strop de suflet

în ultima perioadă 

am început să pierd numărătoarea 

mai ales a pozelor când noi ne zâmbeam spre eternitate

și sub soarele de noiembrie

atunci când liniștea se naște în ceață 

simt în inimă cum bubuie cârduri mari de imagini

le las să iasă și să crească 

să ciugulească din oasele mele

pe fiecare coastă plantată în ciocul lor

curge venin și apă sărată 

și zeci de proiecții transformate în litri de alcool

zâmbete ascunzând o față plângând 

nopți învelite în draperiile alea

care și acum miros a tine

și atât 

fatal

îmi văd seminția revenind în caverne

întoarcerea la întuneric devine un dos de palmă 

un zgomot de inimă frântă 

o singură sferă 

în care lumina devine difuză 

și roșie 

și în mijloc

este un lac secătuit de sentimente

trecere

pe buze am săruturile ultimei toamne

din ele împletesc insomnii și le las să crească

sub mesteacănul devenit creangă

strâng la piept sticla goală și visele pline

și ultimele poze căzând precum frunzele

-peretele ăla fericit a rămas gol-

în aburul ăsta al apusului

scrijelesc tăcerea pe o eșarfă 

iar din privirea în gol

smulg trăirile cu același clește

cu care am scos măselele copilăriei

-aruncam dinții pe casă și vedeam corbii ciocănind în smalț-

acum le înșir ordonat

în sensul invers acelor de ceas

în cercul ăsta în care stau

noaptea mi se ridică în suflet

sub negrul mirosind a fum

îmi strâng trupul în poziția fetusului

pe poze am doar mâzgălituri de creion roșu

-dunga de aici pare un soare spart între fostele sărutări-

iau trăirile și mă acopăr cu ele până fac implozie

rămân cu ochii 

mai albi decât mesteacănul ăsta

devenit un perete gol

așteptând eșarfa primei ierni