360

și știi cum se roteau oamenii în jurul nostru

numai în cercuri mari

360 de grade

ne pozau din toate unghiurile

își făceau veacul din privirile mele și ale tale

și stelele suflau ca un balaur imens

încălzeau trupurile

frământau inimi și le stropeau cu ploaie

din fiecare pas cream piruete

și toată planeta se unduia în valsuri

cutremurele deveneau falduri de rochii și pantofi de lac

oceanele se lipeau de mal ca buzele mele de ale tale

eram o briză rotindu-se prin păr

sau poate o simplă frunză 

o primă frunză de toamnă rotindu-se spre pământ 

și-am devenit un crivăț 

ne-am spart între ziduri și am răsuflat frig

din pașii nebuni încercuind dușumele 

am devenit pași tăcuți fără sens

am împărțit între cutremure și oceane

nopți fără lună și fără răsărit 

fără apus fără dumnezeu fără noi

printre ploi

stelele pâlpâiau ca un ultim licurici de vară 

și 360 a devenit un 180

și un alt 180 

și dansul ăla în pași de vals

a devenit punctul de plecare

al frunzelor mirosind a toamnă

folclor

se-aprind în ferestre lumânări

și satul se-ndoaie sub ploaie

am prin cărări numai noroaie în suflet

și stele oprite și ochi tremurați

cumva

din fiecare particulă de rugăciune

formez sunete de viori

și ascult doine

fluiere mirosind a tăciune și dor

și frunzele se apleacă spre prispă și tac

am prin priviri numai cuvinte sugrumate

iar lacrimile se împlântă prin riduri

exact ca o sapă în pământ

privesc cerul ca un veritabil spectacol

îmi suflec mânecile și golesc primul pahar

în corpul meu

amarul se învârte în hore mari cu visele

prin praful depus peste inimă

un scripcar stinge sentimentele în corzi

se-aprind în orizonturi lumânări

și sufletul mi se îndoaie prin ploaie

și în toate ridurile astea apărute ca la un priveghi

sunetul devine o horă spartă-n canoane

când stelele sunt pornite

și doinele mustesc a ochi tremurați

thousand-yard stare*

și vezi cum vin în cascade

se agață de tine și stai ca un orb

prin venele tale pătrunde un frig și un țipăt

îți așezi pe frunte baioneta îți faci o cruce

și pășești în întuneric ca în casa ta

cunoști aici unghiurile colțurile

tablourile cu voi sărutând norii

paharele de vin neșterse de praf

când cerul se umplea de stele și speranțe

și inele mari de fum vă învârteau inimile ca într-o horă

și patul mirosind a brad

când ploile vă lipeau pielea de piele

și buzele de buze și visele de vise

când împărțeați felia de pâine râzând

și-acum e pustiu ca-ntr-un schit

pașii tăi se măsoară în ecouri pe secundă

ai umbre pe umeri și sânge în palme

și urme de ștreang și găuri de glonț

sau poate sunt găuri de cuvinte trase cu ură

când respiri

plămânii tăi devin un ecou

ajungi în leagăn și ceri niște lacrimi

privești liniștea cum mușcă din trecut

smulgi casca și gradele și decorațiile 

le arunci pe jos și aștepți tremurând 

un soare apune mai negru și mai dens

iar timpul 

devine un fir de metal scurs din inimă 

de aici îți vezi trecutul

ca un flashback de schije răsărit din neant

pe fiecare clepsidră 

cuprinzi cuvintele și le transformi în tăceri 

și toate curg din ochii tăi ca o privire de mii de metri

spre ziua când ai sărutat fericirea

*The thousand-yard stare or two-thousand-yard stare is a phrase often used to describe the blank, unfocused gaze of combatants who have become emotionally detached from the horrors around them.

7

-mândria-

din mâinile noastre se nășteau lumi

aveam condiția de zei printre oameni

călcam peste fiecare suflet până auzeam oftaturi

eram mai sus decât cerul și mai fericiți

uneori

lumea ne scria în povești și le împărțea ca speranțe

priveam zâmbind la muritori

-desfrânarea-

în fiecare noapte

mușcam din coapsele tale până deveneam unul

transformam vinul în săruturi

întindeam dorințele până în cearceafuri

prin fiecare coastă numărată

lumea gemea și icnea și tremura 

sentimentele se transformau într-o partidă de sex

-invidia-

din întuneric ne furișam cuvintele spre cer

din noi rămâneau doar umbre 

dormeam adăpostiți de alte pături și tăiam rugăciuni 

uneori

ne urmăream degetele oprite 

cu 5 centimetri mai sus decât punctul de fericire

mușcam din înjurături și le țineam pentru noi

din întuneric 

o umbră râdea 

-lăcomia-

prelungeam clipele astea de studiu

ne țineam mai des de mâini dorind supremul

pozam în zâmbet 

lipeam iubirea pe fețe triste pe corpuri triste

mimam abundența din inimă 

lumea ne uita prin povești și accelera spre real

plângeam zâmbind la muritori 

-zgârcenia-

contorizam fiecare like fiecare inimă 

le puneam în clepsidre și speram că-i iubire

vedeam mereu cum ne tragem partea noastră de lume

ne păstram cuvintele sperând la artificii

la un da și la un alt da și la fericiți până la moarte

vedeam în fața noastră 

fețe imaginare ale celuilalt

-lenea-

priveam apusul lovindu-ne carnea

zăceam dezveliți dezmebrați dezumani

în jurul nostru se mișcau inimile 

noi ne mișcam doar buzele

îngăimam sentimente neauzite

le lansam în aer și voiam răspuns 

iar răspunsul era doar un oftat și-un țipăt 

-mânia-

acum ne răzbunăm pe trecut în prezent

chemăm oamenii să ne ia apărarea 

din poveștile noastre se subliniază doar finalul

când strigătele erau mai mari decât fericirea

și frângem în noi pozele 

rupem tăiem și ne uităm în trecut

iar viitorul se întinde peste noi

ca o lume născută din mâinile altora

devenire

-provocare de rimă clasică venită de la Simona Toma - 

avem o primăvară de fluturi goi

vedem răsăritul îmbrăcați în noroi

pe străzile astea cu ceață terestră

scriem iubirea-n secundă rupestră

ne ținem de mâini ne aruncăm în vitralii

și sângele arde precum nocturnalii

suflăm peste oameni un haos și-un dor

așteptăm toamna când frunzele mor

și din sufletul boem ca un strop de cafea

fugim împreună. devenim ceva

devenim floare de bumbac

o stea aruncată-ntr-un sac

o urmă de miere

o simplă părere

un gând nebunesc

un eu te iubesc

un dans de tango format în valuri

o cădere de pleoape pe ambele maluri

un țipăt un strigăt un desen cromat

un zâmbet aiurea lăsat la-nmuiat

o cale lactee cu ample mirări

o planetă imensă cu soare și flori

o poză ruptă cu tu și eu

când cerul se umflă ca un cetaceu

suntem o primăvară de fluturi goi

vedem apusul îmbrăcați doar în noi

autumnal

toamna nu vine doar cu ploi

vine cu ochi căprui și croissante mușcate

cu sunete de apă pictând pe asfalt

exact ca un răpăit de tocuri grăbit spre tramvai

când zorii se lipesc de buza nopții

și norii se sărută cu soarele

-hai să mai revedem un film alb-negru-

în culcușul făcut din cearceafuri

ne îndestulam iubirea

toamna nu vine doar cu ploi

ajunge cu ochii gri și cu frunze topite în apus

cu ceața aia densă și deasă

în care îți ascundeai mâinile în palton

săreai în băltoace și râdeai

-uite cum se sparge cerul în tăceri-

ascultam notele parfumului

și prin fața mea se unduiau toate rochiile tale

toamna vine cu așezări de sentimente

ca atunci când îți așezai cuburile de lemn în joacă 

formai o casă o piramidă un sfinx

deschideai ușile și stăteai în prispă

miroseai florile invocai ploaia

te lipeai goală de fotoliu și îți deschideai pleoapele

-cât de rece e apa asta venită din rai-

îți răsfoiam privirile și zâmbeam întins prin galaxii

toamna se adună ca ploile

și fiecare picătură devine cuvânt trăire 

durere măreție cădere iubire

și frunze și tunet și fulger

și ochi diferiți 

ca un clip pus pe repeat 

o derulare în viteză a culorilor 

din care ne naștem și în care murim

exact ca zorii sărutați de noapte

recuperare

când am plecat 

mi-am luat o cutie de aspirine

știam ca sunt singurele pastile pe care le-aș lua

aveam în plămâni o răceală subită

ca și când universul ar fi devenit polar

ca și când focul ăla mocnit ar fi fost stins din greșeală

exact ca un bec pocnit sub stele

-poate o să transpiri trecutul-

mi-am transpirat fiecare nerv

fiecare amintire ruptă în imagini

am stat privind spre orizont

ca spre o mântuire

când am ajuns

mi-am înfășurat brațele în jurul meu

aveam pe mine cămăși lungi albe

și lacăte imense de plumb

-poate o să îmi leg durerea-

mi-am legat inima cu o funie și am aruncat-o în beci

în zilele cu soare îi mai dau apă și mâncare

și speranță mirosind a tei

o scot la aer și privesc cum vrea să alerge

din fuga ei îmi creez vise

-la fiecare litru de apă adăugați 10 grame de nurofen-

diluez în suflet toate fricile

le înghit și le simt intrând în vene

cumva

îmi ridic privirea spre ceasul neîntors de pe perete

arată aceeași oră același minut aceeași secundă

aceeași zi și aceeași noapte

un blocaj cardiac din care curge tăcerea

ca un fluviu din care apar dureri

-poate o să absorbi viitorul-

unesc în mine vechiul și noul

și fericirea devine o pată albastră

din orizontul ăsta privit din picioare

culeg becurile crăpate și le schimb

iau un pumn de aspirină   

și dezleg inima 

gonind spre mântuire

tablou de bazalt

-suntem colonii de speranțe-

pe umeri îți cădeau pletele precum sălciile

stăteai goală în pat și admirai tabloul născut din răsărit

cereai o gură de apă o gură de foc

eu aveam doar guri de pământ și de aer

și ne împleteam răsuflările

ca două coloane mari de bazalt

-suntem doar arbori-

îți răspundeam privind tabloul din pat

ne trăgeam seva unul din ochii celuilalt

aveam pe carne fiecare imprimeu al sânilor tăi

și totul se rotea în inimă

precum două coloane de bazalt

-suntem ai nimănui-

alergam înfometați către stele

din șoaptele noastre

omenirea devenea un simplu tablou al apocalipsei

peste fiecare pătură de vise

treceam îmbrățișați

ca două coloane de bazalt

-suntem ai tuturor-

râdeam și te mușcam de umărul zgâriat

din noi se pescuiau visele ca dintr-un ocean

vedeam în fiecare un tablou pictat

pe două coloane de bazalt

botez

-încearcă să ieși din cadă-

aveam gândurile pierdute undeva pe centura lui orion

vedeam prin stafiile degetelor

toate pieile atinse toate visele toți demonii

petalele de mușețel uscate pe covor

cioburile lipite într-o nouă speranță

câmpiile pârguite de suflet

și pașii lăsați în nisip mergând spre apus

sub toată apa asta clocotită

îmi las corpul să cadă privind orchestre

peste finalul ultimei note

am scris notițe explicând viața într-un bol de pești

o rotație permanentă a sunetelor

a vocilor a bătăilor de inimă a săruturilor

un vârtej emoțional cu mici rafale de liniște

atunci când te apleci peste balustradă

și imnurile bisericești au ecou în piept

deschid ochii și văd sfârșitul

un foc se-ntinde ca un bici plesnit în nori

îmi strâng în brațe vechea piele

o las în urmă și urc cele 9 ceruri

privesc pustiul și albul și clepsidra uitată pe tron

cumva

suntem în momentul de pauză dintre expirație

și inspirație

și stranele se lipesc de timpan

cobor gropile și caut în mâl

pe acolo sunt rămășițe de soare și fericire ascunsă

închid ochii și aduc apa în plămâni

-încearcă să intri în cadă-

regăsesc ce e al meu și privesc în oglinzi

văd lumea întreagă ca un imn pentru heruvimi

o baltă în care pescuim o viață și o aruncăm înapoi

un loc unde pașii

merg spre răsărit

negură

avem o rezistență ciudată a inimii

ne întoarcem în locuri vechi și cunoscute

unele devin un parc 

peste care ne trăgeam pătura de noapte bună

-cum veneau ciorile în picaj spre crengi-

unele devin o casă din care am luat tot

atunci când iernile mușcau din stele

și totul are propria lui tensiune din care îți feliezi amintiri

avem o rezistență ciudată a inimii

ne întoarcem în păcate noi și necunoscute

stăm și ambalăm tăcerea în mici bomboane fondante

unele sunt amare și ciobesc sufletul

-cât de cald era țipătul la 11 noaptea-

altele ne îndrăgostesc de piesa pe care juram să bem

și totul se rotește în serii mari

anuale

și sub pătura asta care îmi învelește oasele

îmi perforez pielea scoțând amintiri

le torn în cutii le arunc în lac

înainte de somn le privesc înecându-se

privesc lumina stinsă din ochii femeii de dincolo

naufragiez mereu pe același loc

atât de vechi și nou

pyrrhos

în tine mocnește un foc

îl vezi cum arde ca un soldat al apocalipsei

ridici capul și ai fericirea topită în coroane

dansează călugării în jurul tău

îți prinzi palmele de cruce și închizi ochii

și-atunci te lovesc toate

ultima dată când ai mirosit casa părintească

ultima dată când ai spus un te iubesc

prima oară când ai înjurat de sfinți

prima dată când ai sărutat o coapsă

îți râcâie în suflet exact ca un plug

se sting și se aprind păcatele în inima ta

și undeva în umbră

simți cum cerul se prăbușește precum un asteroid

stai și privești în jurul tău

din caruselul ăsta de emoții ai amintirile pătate

bei singur dormi singur privești apusuri

funinginea cade în tine precum o ninsoare

ai gâtul uscat de vorbe ceri apă și mâncare

în fața ta stindardele aurii devin negre

un corb smulge stafiile din tine

și revin în mintea ta anii

copacul tăiat unde îți făceai cuib și plângeai

iubirea oarbă fără sfârșit

colțul de pâine și gura de vin

și țigara aia uitată pe noptieră

când clopotele gemeau a sex și umbră și fluturi

planează în creier și vin în picaj

duzini întregi de poze sunt arse și udate de lacrimi

iar cerul e un apus ars

te vezi lipit de pământ

simți durerea bubuind în cer și norii tunând

în nămolul uscat pici în genunchi

înjuri faci cruci te rogi

ai lipit de inimă un pumnal de 15 centimetri

exact ca pantofii toc roșii azvârliți în obraz

atunci ai sărutat mâna și ai sperat la viață

acum ridici capul și ai fericirea topită-n priviri

în tine a ars un foc

îl vezi cum se stinge ca un iisus lăsat pe cruce

retrospectiv

îmi peticesc inima printre aburi de alcool

un dulău îmi latră în suflet și mușcă din carne

privesc veranda

copilăria se sparge ca un balon de săpun

în fiecare particulă de apă

cer parfumul pe care adormeam privind stele

și tac

împing în inimă o mână de ace

durerea a dispărut la primul sărut

când degetele dansau pe coaste și coapse

privesc leagănul

acolo aș fi aruncat în vânt toate speranțele

pe lemnul cioplit de ploaie

văd tăcerea devenind întuneric

și tac

și fluieră în inimă numai un crivăț

se pornesc din creier primii fulgi pipăind oase

privesc soba

în focul ăla îmi ascundeam spaimele

acum ascund fricile în mii de fugi

peste nori se stinge soarele

și tac

cu mâinile în buzunare

mă plimb prin muzeul ăsta devenit eu

privesc spre mine

în ruinele astea văd bucăți sfărâmate de zeu

ascult haotic doar valurile spărgând fericirea

închid ochii las respirația ca un vibrato

și plâng

explorare

-zici ca e desenată harta lumii pe mine-

când rămânem singuri îți modelezi pielea precum un nufăr

desfacem sticle întregi de amintiri și ne jucăm cu capacele

pe unele le pierdem pe sub pat

pe altele le agățăm de cearceaf

avem stelele prinse de tavan

iar luna

luna e undeva sub sânul tău stâng

împreună cu compotul de gutui și atlasul inimii tale

când adormim privind răsăritul 

ne facem din degete năvoade

prindem în ele toate speranțele și le împărțim la sărut

cumva

în liniștea de vară

ajungem să simțim primul vânt al toamnei

ca un șuier în plămâni

ca un măr ridicat din praf și mușcat

-sau poate că era sânul tău drept-

în tăcere

parfumul umărului tău devine chemarea spre casă 

și la trezire

inima mea e o busolă cu acul rotindu-se permanent

atunci când oamenii sunt deja beți

noi măturăm grijile și le privim ca pe bibelouri

desfacem cutia și le urcăm în mansardă

aici

e loc doar de nuferi deveniți trupuri

când cerul ne unește punctele cardinale

și camera devine acasă

regăsire

îmi vine în suflet o toamnă ca niciodată

când merii vor sta părguiți și lăsați pe gard

prin lemnul ăsta peste care a trecut copilăria

privesc viitorul și tac

am toți anii aliniați până la aer

exact ca duzii tăiați cu un topor

din vechile poze îmi fac un căuș

caut ruperea de mine și găsesc doar întuneric

la teiul cu o bancă bătută în el

îmi arunc oasele precum un sac de pâslă

-of doamne cum lucește luna printre văgăuni-

ochii îmi lucesc printre glăvane 

simt pieile părinților lipite de inimă

am la fiecare amintire un an și un cuvânt

-'91 fericire '98 început '10 sfârșit

'13 pierdut-

trag peste umeri un pulover și respir

în lumina portocalie scot ultimii aburi ai vieții 

și merg prin fostele noroaie

resimt zâmbetele de atunci ca un măr stafidit

când toamnele făceau bălți de unde pescuiam broaște

pe noi ne-a pescuit timpul trăgând de timp

-ne vedem vineri când trec pe acasă

ne vedem peste 2 luni peste un an-

acum văd doar umbrele pozelor aruncate pe masă 

când fânul miroase doar pe câmp 

am în inimă o toamnă ca niciodată 

când merii vor fi mâncați de pe gard

adun în visul meu trecutul

ca frunza de tei lăsată la uscat

îmi privesc viitorul precum duzii răsăriți în noapte

-'20 reaflare-

în lumina portocalie a brumei

îmi strălucesc primii ani ai sufletului