y+2=y

durerea-mi înjunghie gâtul,
privesc în oglindă sângele scos pe vârful limbii,
e clar, tusea e o răzvrătire a viselor tăiate
cu oasele crăpate,
din mine se rupe în două
orice întreg căzut pe podeaua umedă,
mirosind a mucegai și clape de pian.

îmi șterg fața cu aburul roșu,
scos din plămâni,
îmi vine să urlu la imaginea oglinzii,
astăzi mi-am jurat să nu mă mai gândesc
la cum ne îmbătam unul pe celălalt
cu parfum contrafăcut pe vapoarele din cadă,
nu, tu nu știi cum e să decupezi în fiecare zi
porțiuni de sentiment,
pentru mine e ceva rațional, reflex, banal,
am ajuns la stadiul în care
zilele se scurg peste mine,
întins pe pătura din mijlocul garsonierei
cu amintiri.

halatul îmi jupoaie pielea cu spini zimțați
și încă mai poartă urmele rujului tău,
poftesc și acum la fumul aruncat de tine pe nări,
aveai palmele încrustate cu brățări ori ură,
din ochii tăi se rostogoleau jigniri
categorisite pe specii,
subspecii, hrană, somn, viață, moarte,
îmi vine să râd și să mă îmbrățișez,
o parte din mine se privește în oglindă
precum s-ar privi în trecut,
am uitat sursele decăderii mele
și stau în fiecare seară câte o oră,
două, trei,
secunde nelimitate,
încercând să spulber în pumni
imagini din viitorul simțit
acum câțiva ani.

prin mine se trece în altă lume,
oglinda e cheia nenorocirilor sparte,
am obosit să mă conving singur
că vechiul corp în care m-am născut
are îmbunătățirile la zi,
iau un ziar, ceașca de cafea
și încep să mă înjur singur.

așa,
în oglindă.

Adio până mai târziu

știi, zeițele nu sunt chiar așa departe,
prin mine curge sângele
și parte din carnea
unsă cu lapte din sânii tăi,
în fiecare zi urnesc cuvinte de piatră
și îți cerșesc amintirile
prin cimitirul cald
de cuvintele cu care-mi alintai somnul și inima.

am uitat azi să schimb florile din glastră,
îngerii nu au mai trâmbițat
polenul cu care ai ajuns la porți,
eu stau și netezesc blana pisicii
și lacrimile se rostogolesc așa de abrupt
încât toată galaxia
începe să îți cunoască numele de botez,
Dumnezeu e un cuvânt uitat pentru mine,
de azi am altă icoană și alte legi în viață
și jur că voi scrie pe munți, ape și cer
cuvinte înțelese doar de tine,

mai simt buzele tale pe umeri,
știu, sunt reci și departe,
am plâns, mamă, atunci când groparii
ți-au aruncat pământul în pământ,
acum ești în mine cu torțe de iubire,
cine va mai sta pe la uși sau prin fotolii
sporovăind nimicuri și de toate,
de azi înainte
scaunul meu va fi piatra atât de rece,
încât îmi vine să mă descompun iarăși în tine,
să uit că am existat,
să uiți că ai murit,
să uiți că sufăr,
să uiți.

și să redevii om în carne și suflet,
să plângi, să râzi
și să trăiești.

știi, zeițele nu sunt chiar așa departe,
dar tu?

Am uitat să citesc despre mine

uit să dau filele proaspăt scrise cu sânge,
e-o senzația aproape divină să urlu înăuntru
și să râd până la urechile bandajate
cu sunete din oraș,
prin mine se deshidratează cuvintele,
se usucă și mor încă învelite în scutece albe,
cumpărate la preț de nimic
din raionul cu glastre violet.

am în inimă impulsurile a zeci de îngeri,
toată lumea mi se pare azi amorțită
cu vin de împărtășanie,
undeva, în colț,
o babă încă suflă printre buze
Veșnica Pomenire
și-n palmele mele e-o stare de asediu,
lumânările uită să se topească
și flacăra arde, arde, arde,
precum ziduri întregi de minuni virgine
izbucnite din iubirea față de cald.

venele-mi pâlpâie iluzoriu,
dau din cap la oameni și nu-nțeleg de ce,
vă aud, dobitocilor, îmi cereți și acum banii
pe taxa de zâmbet meschin impusă de preoți,
dar în mine se cumpără tămâie,
îmi place să-mi parfumez tunelul sfredelit în inimă,
poate așa reușesc să mă prezint
inutil la poarta lui Dumnezeu,
picioarele mele au scopul de a coborî trepte,
nu de a urca spre nemurire.

și-atunci, de ce graba asta spre moarte,
când mai am de dezamăgit oameni
și de a călca pe sentimente sparte
înlănțuite în cuvintele de plumb?

Compun simfonii în cuțit minor

sursa foto

ieri l-am tăiat în cubulețe și l-am pus la prăjit
lângă tigaia cu peștele afumat,
îmi era scârbă să mă uit peste poza cu tine,
aveai mâinile adânc strivite sub sărutări
ale altor buze neconcludente,
parcă am și scuipat în silă
pe podeaua cu gresie spartă
în care se reflectau băltoacele
și picioarele de broască din găleata.

mi-am șters atât de ușor sufletul pe sorț,
în urma lui rămâneau pete mari și albastre
de sânge regal de iubire,
cât de aproape am fost să descopăr moartea în doi,
acum o iau de la capăt, cu ușa închisă,
să nu iasă fumul
de la zahărul topit în boluri crăpate,
undeva prin cuptor îmi râncezesc sentimentele
găurite precum soldații niponi
de la sfârșitul războiului
și tu ai mereu grijă să apari
în gura ferestrei,
fumând flori și sare și piper,
îmi aduci aminte că îți mai trebuie
un platou cu niște artere
și picco de gallo.

și-mi sună-n întruna în cap
cuțitul tocând oasele și piatra,
flacăra maronie din propriul ochi scos
la vânzare prin halele mirosind a pește
și gheață venită din nord,
ori acum nordul se preschimbă-n est,
iau satârul și-mi fac cruce
spre o noua bucătărie în care voi găti
paste făinoase și melcișori cu lapte.

Apusul cucuvelelor

îmi împleteam ochii în pulovere ținute pe sub piele
și din tine curgeau șoaptele acordate în cea mai gravă cheie,
uitam să îți mai spun pe nume,
poate erai Andreea, Adelina, Nina,
Anne, Paulinha
sau fel de fel de litere
aranjate la întâmplare cu creionul minat,
cert e că adormeam cu pieptul
sub părul tău ruginit
și ars de la atâtea sărutări.

mă înveleam noaptea cu brățările tale de cadână,
le aveai aranjate alfabetic și pe zile,
în așa fel încât rezonau cu apusul cucuvelelor
și zgârieturile de pe spate
în formă de curcubeu înroșit
cu flăcările smulse din iad
sau cu hieroglife egiptene
descifrate sub lumânările
aprinse în jurul patului.

stăteam în frig, încălțați cu papucii de casă
primiți cadou la aniversarea de douăzeci de ani,
știu că erau roși de molii și tociți până la disperare
mie îmi plăcea să nu arunc lucrurile dragi
dar tu, tu împachetai în fiecare primăvară
praful de pe poze, scamele și hârtiile mototolite,
scrise îngroșat, apăsat, baliverne ale iubirii
și le puneai la gunoi cu migala femeii
care nu se văicarește.

de bine de rău,
văicăreală mea se aude prin amintiri,
reminiscențe ale unui genocid
din timpul unui apus
al cucuvelelor.

Banalitatea scrie pe fruntea mea cu pixul

despachetez timpul, aprind lumânarea
cu cotul buzelor reci,
e frig în cameră din buzunarul inimii
și pânzele de păianjen
mi se lipesc de suflet,
mă simt ca oamenii vechi,
sculptați în pietre
cu pietre tăioase,
uneori mă dor încheieturile
și plăcile din mine
se sparg în valuri seismice.

prin ochi nu mai trece nicio imagine,
totul e negru deschis,
din carnea-mi putredă se rup fâșii
de sânge închegat,
nu e așa că acum or să vină vulturii
să îmi caute inima zdrobită
de coastele genunchiului tău,
sau poate că nimicul meu
se transformă în cadavre
iar moartea e mai acceptabilă.

am uitat să mai vorbim,
pălăvrăgesc întruna cu mine,
mai ales atunci când uit că lumânările
sunt scumpe și proaste,
prefer să închid ochii
și îmi las gândurile să alerge
unul în brațele celuilalt
până totul devine infim,
atunci știu sigur
că fac umbră degeaba
pe acest pământ înghețat
și toamna viitoare
o să fiu absent
la reunirea cu galbenul.

Portret înzăpezit în sentimente

ea-și înțeapă venele din gât,
se droghează cu sunete lente,
melodii din alt trecut
care nu îi mai aparține
și visează călătorii rupte
din coama lui Pegas,
clipește cu ochii lăcrimându-i universuri
de lacrimi prea dulci,
iar mâinile îi atârnă
pe lângă aceleași coapse sărutate
mult mai devreme
și mult mai profund.

se târăște până la baia ornată cu cactuși,
își strânge halatul plin de sânge
în jurul corpului muribund,
știe că oamenii se ascund după măști
împrumutate din bibliotecă,
acum totul nu o să mai aibă niciun haz,
s-a săturat să își lase amintirile
captive în subsoluri pline de viermi
hrăniți cu sentimente
aruncate în sicrie.

din palme se scurge sângele aromat,
miroase a tămâie și vin roșu
combinat cu scorțișoara din plină iarnă,
acum privește la poza lor,
erau singuri în parcul tăcut și galben,
oamenii uitaseră să își vorbească
când se plimbau printre ideile arzând mocnit,
nu își mai amintea nimic altceva
în afară de săruturile din noaptea pictată
cu stele și lună ovală,
sau poate că erau felinarele prea înalte
iar amețeala ei o făcea mică,
ghemuită în brațele lui.

nimic nu mai contează acum,
sărută oglinda pentru ultima oară,
poza va fi a ei pentru eternitate,
biletul tras de destin
e scris de data asta cu creionul,
pixul zace aruncat în colț de cameră
și hârtia așteaptă cuvintele pocnind a moarte.

creditele pentru zilele mele
nu se mai dau la bancă,
mi-am ipotecat sufletul
și-acum aștept să îmi plece și viața.
dragostea? n-am nevoie de ea, sunt dependentă
de alte lucruri,
poate de tine
sau de viața ta.
dragostea nu mai există,
pricepi tu acum?

Esența de rom nu se mai vinde ca altădată

mi-aduc aminte de iernile trecute,
cumpăram pâinea cu treizeci de bani,
de rest luam sticluțe mici
cu esență de rom,
îi strigăm mamei mereu să le toarne
în prăjiturile copilăriei mele,
acum s-au dus toate pe altă apă
a sâmbetei
și îmi e tot mai greu
să uit de jocuri.

priveam zăpada cu alți ochi,
plecam încălțat în cizmulițe de cauciuc
printre troienele săpate cu lopata,
zbieram cu colegii de joacă
crezându-ne camarazi de război
împușcați cu bulgări de apa înghețată,
mă dureau mâinile de frig
dar obrajii îmi erau roșii și calzi,
acum mă învelesc cu pături de ani
și strâng pozele pe lângă mine
în teancuri înghețate de timp.

mereu îl așteptam pe tata să vină de la muncă,
avea bărba tăioasă, înghețată
și mirosea a iarnă,
zăpada de acum e neagră
și plină de aer stătut
iar gerul încă îmi urlă amintirile
în urechea-mi stângă.

cel mai ciudat lucru
era când ai mei strângeau rufele puse la uscat,
se transformau în table
și eu râdeam când le atingeam,
mă durea că pantalonii mei
se contorsionau de frig
în flori și urme de vânt.

acum se simte frigul
mai pătrunzător ca niciodată,
prin inima mea au trecut toți bunicii
urcați la ceruri,
țin minte, le spuneam
că oamenilor bătrâni
le ninge Dumnezeu iubire peste cap.

mă rasusesc în pat,
deschid jurnalul scris de părinții mei
încă de când m-am născut
și mă mir
cum de am reușit să uit
plăcerea de a trăi în frig.

Mini aduceri-aminte

sau, poate, nu știu

vă pun pe toate în vitrină,
uite, tu nu te-ai umplut de praf,
ție îți picură încă ochii a lacrimi tăcute,
bruneta de lângă tine își ține mâinile
înlănțuite pe inima bătând a sunet,
mi-e dor de voi,
de privirile voastre diferite
în care țipam iubirea mea.

mai vă uit câteodată,
îmi las capul să cadă pe canapele
și va aud cum mă certați,
cum îmi spuneți mereu
că v-am lăsat să dormiți
în alte brațe de oameni călători,
nu e așa că aveți și voi
amintirile închise în capsule
și coperți ornate cu aceleași cuvinte
șoptite mereu în urechea mea?

vă pun pe toate în seringi
și îmi cert alter ego-ul,
vă doresc pe toate până la ultima picătură
și ochii mi s-au umezit iarăși
a neputință soră cu durerea,
e atâta ură în mine
și mi-e dor să va simt răsuflarea caldă
sărutându-mi gâtul slab
și plin de alunițe.

acum, închid iarăși dulapul,
sesiunea de amintiri s-a închis
și nu mai dau nici autografele permanente,
mă simt atât de obscur
printre fantomele de oameni
și nu mai știu dacă ar fi bine
să las în urmă
sau să privesc înapoi.

Oamenii au crimele lor

mi se închid ochii, clipesc de câteva ori
și sorb o gură de cafea
din cana nespălată de trei zile,
încă are urmele buzelor tale
pe marginea caldă și rotundă
și începe să îmi fie silă de mine
că nu am putut nici până acum
să-mi ridic sufletul din păcatul uciderii,
am comis crime înfiorătoare,
sentimentele mele sunt spânzurate
de gâtul sticlei cu vin
și nimeni nu poate să le tăie frânghia
prea plină de viermi și vânt pustiu.

mi-am gazat venele, așa de simplu a fost,
le-am momit până la poarta lagărului
din inima mea,
le-am dezbrăcat cu meticulozitatea omului
care știe că moartea e un lucru banal,
am inspectat până când mi-am simțit creierul
istovit de atâtea căutări ale lucrurilor bune,
apoi le-am fugărit spre camera pavată
cu gresie și marmură de Rușchița.

din groapa comună
mă strigă toți morții decopertați de viscol,
arată precum mumiile egiptene
din care ni s-au înflorit blesteme perfide,
închid iarăși ochii
și revăd clipele când totul era cald
sau măcar verde.

și din toate țipetele lor
știu că unele sunt adevărate,
mai ales cele
în care mi-am pus sufletul pe tavă,
dar acum mă simt neom,
am palmele murdare
de crime fără niciun rost,
și Nina mi-a părăsit sufletul
sperând să trăiască veșnic
în altă Siberie primitivă,
care nu a simțit durerea

Să nu-mi ofere nimeni vreo aripă!

o să mă dau la altele
așa, bucățele cu bucățele
poate până mâine
o să rămân cu sufletul
în ochiul drept.

m-am îmbolnăvit de mizerie
prin mine curg râuri de sânge
și astmul îmi face viața mai ușoară
penele sunt căzute pe noptieră
citesc până la 3 dimineața cărți satanice
și coarnele își fac apariția prea dureros.

din mine se nasc făclii diavolești
am mâinile roșii ca două petale
nu mă pot întoarce la copilul care-am fost
să smulg aripi de fluturi cu ochii în lacrimi
acum mă renasc precum iarna
mereu mai urât, mereu mai rece,
am simțurile tăiate, nervii paralizați
și pot doar să vorbesc cu ochii
în timp ce lumea mă blesteamă,
scuipându-mi harpele îngerești.

o să mă dau la alții
între două întrebări
până când viața nu va fi nimic altceva
decât semne Braille căzute din cer,
căptușite cu mătase acră, născută din vers,
oasele o să mi se îndrepte în sunet,
gleznele tale vor emite semnale tăcute
și somnul va fi cuprins între eu și tu,
precum o simfonie a strugurilor pârguiți
în seceta iernii căzute pra târziu.

o să mă împart la alții,
la altele, la ei,
o să înmugurească din mine sentimente pleoștite
și toată lumea va ști
că sufletul meu e tăcut din anumite motive

Bule de săpun

în gara asta pustie
nu au mai rămas decât două trenuri
sculptate de gheață,
fulgii de nea roiesc ca nebunii
și oasele-mi scârțâie
în același joc tandru de moarte și viață
cu care ne plictiseam în fiecare seară,
mai ales în cea de dinaintea nașterii mele.

îmi simt mâinile arzând a neputință și dor,
cu degetele degerate mă jucam
prin părul tău tăiat cu ace
din bradul crescut strâmb
la orizontul prea turcoaz
și prea mărunt,
oamenii din jurul meu
se strâng tot mai mult în ei înșiși,
sufletul li se închide precum scoicile
pe care ți le făceam cadou vara,
împreună cu valurile țipătoare
și prea verzi pentru ochii
roși de gelozie și molii.

din gara mea de trei metri pătrați
se aude gerul scârțâind a durere,
undeva în colț
o mamă își învelește copilul
cu mâinile pătate de sânge,
tăcerea e prea albă pentru noi,
începem să țipam la timp
până ni se sparg plămânii
ca niște bule de săpun
în care am surprins
sentimente banale,
cum ar fi îmbrățișarea
din stația tramvaiului 14.

mai stau puțin,
aștept să vină toamna,
timp trecut al morții mele,
iau Biblia în mâini
și citesc iarăși
1 Corinteni, capitolul 13

Cadavrele încă iubesc

îmi plângea pe umărul sacoului,
mă simt murdar și acum
de lacrimile ei sângerii,
criminalul din mine
a ucis orice speranță de a trăi
privind prin geam la ea,
ființă anesteziată de dor.

nu mai știu de ce
sau din ce cauză i-am lăsat buzele
să mă sărute pe gâtul prea tăcut,
în vene simțeam sunetele ascuțite,
îmi bubuiau neuronii a inconștiență
legată de peretele alb
din camera mereu închisă
a amintirilor.

palmele ei aveau propria voce,
se răsteau la mine
precum mamele la copii,
încă simt cum se mulau
peste obrajii mei uscați
din cauza iernii prea târziu venite,
iar uneori
mă mai trezesc noaptea să vorbesc cu ea,
cerșind încă un minut de liniște
sau un minut de iubire.

e ciudată expresia asta
în care ni se contemplă inima,
iubirea e suferință dusă la absurd,
oamenii se atrag precum magneții polari
cu toate că ei plătesc tribut
vrăjilor Afroditei.

îmi plângea pe umărul sacoului,
timpul ăsta s-a dus,
privesc cu ochii înroșiți
cadavrul vechilor mele speranțe.