pustietate

despart cafeaua in două

exact ca un profet părăsit în deșert

din stelele astea revărsate peste inimi

trâmbițele începutului nasc valuri de sunete

unele cheamă o toamnă timpurie

când buzele cioplesc statui de ceară

și zei prefăcuți în praf

sub unghiile strânse în piele

globulele roșii devin fluvii ajunse în mare de suflet

spre mine se suie păgâni și barbari

și corbi de mătase cu clonț de staniol

printre fumuri

luna devine o fantomă cu un colț mușcat de un copil

iar norii uită să rămână albi

devin și fulger și tunet și ploaie de vară

din bălțile negre pline de umbre

ies bule mari de căldură

unele se sparg și devin abur

exact ca privirile aruncate prin lanuri

sau poate totul e o pictură de bază

unde împrăștii negativul peste pozitiv

în mintea mea se inversează polii

creez sentimente noi și ciopârțesc cristale

am în retină

doar nisipul prin care am umblat

cărând două tăblițe

-să nu uiți cine ai fost

ca să devii ce speri-