filocalie

în inima asta înghețată nu pătrunde

glasul femeii de lângă

buzele alea mirosind a lotuși

rămân impasibil fiecărei tandreți

număr secundele până adun în vene

cuvintele mersului spre casă

când vântul îmi flutură părul

paltonul fularul amintirile

paharele de cristal amestecate cu vin

toate se strâng în mănuși 

până când durerea 

devine un prosop cu care mă șterg pe față 

și privirile mele sunt pline de ură 

am ochii mai negri și tăcerea mai tare

și zâmbetul devine o dâră de cărbune 

o dungă trasată pe un eșafod 

orizont aflat în paragină 

atunci când lupii urlă a ger

și stelele devin bulgării aia de zăpadă 

pe care plângeai durerile copilăriei

cu fiecare palmă de apă aruncată pe față 

îmi simt sufletul pipăit de trecut

inima e o frunză aruncată de toamnă 

când în rătăcire 

uită de carne și oase și nervi

ochii îmi sunt amprente privind prin grota timpului 

și în tot caleidoscopul ăsta alambicat 

eu devin urma mea

în inima asta înghețată nu pătrunde nimic 

nici foc nici pară 

iubirea de sine ego-ul decăderea mândria 

am vocabularul plin de ok și bine

și de aici 

încep să îmi ascund privirea

cu același prosop iubind o durere