Am consultat stelele Verii mele de viitor student Si am aflat Ca ma voi casatori Cu marea, Cu algele infasurate in jurul gleznei tale, Cu scoicile uscate, Cu nisipul miscator Din jurul trupului tau, Cu mainile tale Prinse in jurul Umerilor mei, Si cu ochii tai caprui.
Acum astept, Nerabdator, Sarutul unor buze Sarate!
Ce e o amintire? Este o imagine pastrata in memorie. Si pana la urma, acea imagine, nu trebuie sa fie o "imagine" in adevaratul sens al cuvantului. Amintirea poate fi si un parfum. Poate fi si un sentiment. Poate fi si o simpla cicatrice, un simplu zambet. De cate ori nu ai auzit: "Imi aminteste de zambetul ei!" sau "Imi aminteste de parfumul ei!". Amintirile sunt, pe de o parte bucurii ale vietii. Iluzii ar spune unii. Eu le consider doar bucurii. Am preferat de atatea ori sa ma inchid in mine si sa privesc singur, in salonul mintii mele, la amintirile mele. Cateodata, daca aveam chef, o invitam si pe ea, sa privim doar amintiri cu noi. Ce poate fi mai frumos sa vezi alaturi de persoana iubita, nanosecundele de fericire pura, absoluta. Uneori, imi chemam prietenii, putini la numar, si incepeam sa insiruim, de la o simpla imagine, o carte intreaga de povesti. Alteori, parintii erau singurii care mi se alaturau. Si mereu observam ca atunci cand incepeau sa isi arate amintirile despre mine, ochii li se luminau. Toata lumea stie ca parintii sunt cei mai mandrii de noi. Dar atunci cand esti un neadaptat, ca si mine, e o emotie care nu se poate termina. Sincer sa fiu, am fost un copil care nu stia ce inseamna sa nu ai nimic. De bine, de rau, parintii mei mi-au asigurat tot confortul. S-au asigurat ca nu imi lipseste nimic, si atunci cand isi dadeau seama ca nu pot sa imi cumpere ceva, faceau tot posibilul sa imi indeplineasca dorinta. Nu am fost de felul meu rasfatat. Am invatat sa nu fiu egoist. Niciodata nu am refuzat pe cineva, sau daca am facut-o, macar am refuzat politicos. Pe urma am crescut. Si am observat ca daca nu esti egoist in viata, nu poti sa traiesti. Macar iti trebuie minimul necesar. Am vazut ca intr-o relatie, desi altruimul trebuie sa existe mereu, trebuie sa iti rezervi si tu unele momente in care sa nu mai depinzi de nimeni si de nimic. Aseara, mi-am amintit de primele momente cu ea. Sincer, la inceput chiar nu imi pasa de ea. Eram un nenorocit. A trebuit sa treaca 8 luni, ca sa vad cat de mult o iubeam. Si de atunci sunt nebun. Ea crede ca sunt nebun. Eu simt ca sunt nebun. Dar intr-un alt fel. La ea, nebunia mea se manifesta "ad literam". La mine, nebunia se manifesta prin iubire. Acum, as vrea sa o ajutati sa vada ce parte este buna. Nebunia mea adevarat. Sau nebunia de care crede ea ca sufar. Amintirile si anexele lor din relatia noastra mi-au aratat de atatea ori lucruri si taine care mi-au luminat mintea. Am invatat din amintiri ca fara cineva aproape, la varsta adolescentei, este foarte greu sa rezisti. Am invatat ca un pahar de vin baut in doi, e mai dulce. Am invatat ca zapada pare mai alba atunci cand ai cu cine sa te dai pe sania vietii. Am invatat ca o calatorie cu trenul e mai frumoasa cand ai pe cine sa privesti in ochi si sa ii spui : "Te iubesc!". Am invatat ca o melodie poate sa aduca la suprafata zeci de amintiri pierdute, unele urate, altele fine.
