ascunderi

(poza  îi aparține Corei)
 
 
 sufletul e ceva lăsat sub plapumă
 stă la căldură și clipește
 ca o fată din filmările siropoase
 mereu las pe noptieră un bilet o singură pană
 un măr și o tavă cu prăjiturele
 încerc să-l scot din lumea lui
 seara când ajung acasă
 un păianjen își crește picii
 călătorind pe dealurile din cearceaf
 închid ochii și fac un duș rapid
 aud zgomote sufletul urlă
 ca o femeie în momentul perfect
 țipătul copilului se aude
 aburul din placentă coboară spre mine
 se sparg baloane se desfac sampanii
 sufletul rămâne cu ochii închiși
 adoarme acoperit de transpirație
 ca un giulgiu uriaș de lacrimi
 iarăși clipesc și din cameră
 se lovesc umbrele cu sufletul ruginit
 precum o doamnă îmbătrânită curând
 toate ridurile curg pe ea în râuri - râuri
 timpul s-a înfipt în rochiile și cerceii și rujurile ei
 a mai rămas sicriul lăsat de izbeliște
 sufletul închide ochii
 astăzi
 s-a ascuns destul de oameni.
 
 mâine
 un nou musafir se maschează
 ca o gheișă abia intrată în breaslă.

inhalări

 
 ți-aș fuma sânul stâng
 da știu
 e ăla tatuat cu o amprentă întinsă
 din dreptul sfârcului
 până sus sus sus lângă baza timpanului
 auzi acolo fiecare bătaie de inimă
 orice frântură din sentimentul meu
 bubuie prin vene
 tu închizi ochii și lenevești în fotoliu
 ai strâns peste coapse
 ultimul tricou pe care scrie marlboro
 în scrumieră se sting visele iubito
 și scrumul miroase a neîncredere
 
 de altfel
 cine dracului mai stă să numere cârdurile de ciori
 toamna încep să cadă primele ploi
 cerul e plin de becuri rămase aprinse
 unele se sparg și sfâșie și mușcă din el
 noi am rămas închiși în balcon
 tremuri toată și astăzi las aerul
 să îți acopere trupul
 pe sticla de cola lăsată în colț
 s-au lipit două muște cu aripile împerecheate
 peste noi doi se revarsă răsăritul
 și paul mccartney jazz
 fum scrum picături verzi
 acum dansăm prin balcon
 are geamurile zoite și ne arată strâmbi
 fiecare e îmbrăcat cu altă piele
 cumpărată din timp
 
 acum e târziu
 ai adormit întinsă pe mine
 am capul greu și mă doare ultimul centimetru din deget
 astăzi e o nouă zi
 în care ne luptăm cu plămânii
 îmi arunc carnea pe oase
 și plec pe străzile nemăturate
 
 mâine
 mâine îți voi fuma sânul drept

parc-aș iubi un pic

 
 parc-aș iubi așa puțin
 din sunetele frunzelor căzute
 se nasc emoții lăsate pe noptieră
 aud sufletele respirând
 în propriul lor sac amniotic e cald și tăcere
 vreau în brațe vreau în brațe
 în jurul meu al nostru al vostru al tuturor
 se nasc sute de copii cu această dorință
 sub bolta inutilizabilă a cerului
 privesc spre pomul uscat
 învelit cu o parte din coapsa ta
 miroase a prune și a toamnă
 nu așteptam acest lucru
 această manie împinsă spre moarte
 rămân lovit în prima vertebră
 și toate iluziile pocnesc în mine
 precum bobocii nenăscuți ai florilor de cireș
 
 sunt singur și încep să fluier
 mai ales când se lasă ultima fărâmă de răcoare
 pe năsucurile tale îmi așez palmele
 am ridurile mulate peste tine
 din noi curge fiecare suflet
 mutilat de iubire
 te urmez cățărat pe fiecare creangă
 sau spin sau frunză
 trec pe lângă mine sunete de copite
 copiii devin mici mici mici
 dispar sub greutatea singurelor cuvinte
 știute rostite atinse
 vreau în brațe vreau în brațe
 
 din fiecare implozie de idei
 mă-ntorc cu ochii spre răsărit
 aștept ultimul sunet cosmic
 un fâlfâit de pene lăsat peste coaste
 abia șoptesc
 c-aș iubi un pic sau un pic mai mult
 restul se înfiripă spre soare
 adorm pe aripa ta
 din zefirul purtat peste oameni
 tu țipi cu sânge
 acum te țin în brațele cuprinse de crize
 sunt aici.

memento în fața crucii

 oare când aprindem lumânările
 morții încep să respire?

sunt o ființă tristă cu flashback-uri.

 versurile de aici respiră prin ele
 oferă oxigen perfect mai perfect decât dacă ai planta
 un pom în propria cameră sau în propriul plămân
 lumea fumează prea mult creații expirate
 tot aerul miroase a cadavru lăsat în genunchi
 am rămas eu și scrisoarea neterminată
 neîncepută neștiută
 simt membrele roase
 doi șobolani se plimbă peste cărțile de vizită
 praful a înghițit toate florile
 curg petale curg frunze curg ghivece
 pământul se înconjoară cu propria salivă
 și noi
 oamenii
 suntem bășicile sparte la întâlnirea cu cerul

 versurile de aici sunt goale
 au ecouri nelimitate lovite
 de zidul dintre a și b
 sau a și c ori d ori z
 plesnesc în capul meu cu singurele note muzicale
 auzite în nopțile pierdute cu sticla de vodcă
 erau mi-uri răgușite
 răsturnate
 învârtite sub limbă sub buric
 sub clarul de lună rămas liber pe banda stângă
 circulăm haotic spre moarte
 trecem prin tunele de versuri și versuri și cuvinte
 claxoanele înghit sunetul
 aud alb

 versurile de aici sunt simple flashback-uri
 pocnituri de imagini ca petele din fotografii
 nuduri închise sub semnături anonime
 toate degetele se înfășoară în cruste
 și macină macină macină
 frământă fiecare existentă din litere
 golesc paharul pe pământ
 morții au voie să bea vodca filtrată de pietre
 pământ rădăcini de cruci existențiale
 privesc toamna în ochi
 pe versuri se așterne grena-ul
 mă-nchid în căușul palmelor
 sunt minusculul punct
 de sfârșit.