proclamație

aici e plin de lumânări

și cerul se rupe și cade în abis

cum aș putea să fiu iarăși copil

când cerul era albastru cu nori pictați

și plin de vise culese în somn

-încă mai caut pătura aia de lână-

și cum m-aș întoarce spre praf

când deja nămolul se lipește de palme

aici lumea tace și merge cu capul plecat

se aud rugăciuni și zeii ne biciuie cerând cuvinte

fiecare noapte e lipsită de zi

sau de sete sau de foame

suntem un șir lung de pași amorțiți

printre toate sunetele astea de harpă

miros îmbrățișarea părinților sub ploaie

-tunetul nu trebuie să îți sperie inima copile-

aici tună îngerii și ne crestează pe mâini 

numere lungi de mătănii 

aici nu e ca acolo

când corbii desenau pe albastru săgeți lungi

și simțeam în tălpi florile de tei căzute 

aici suntem flori de tei călcate 

privim spre lemnele ce ne sunt pat

unele sunt roase de îndoieli 

mereu 

la somn

ne uităm în sus și așteptăm lumina

-cât de frumos pâlpâie flacăra asta aprinsă în vis-

printre inimile oprite 

zăresc rânduri mari de vieți tăiate 

și aici nu e ca acolo

nici mâncarea nu e la fel ca acasă 

primim doar vin și pâine 

și sub mirosul ăsta de tămâie 

ne schimbăm corpurile

în lemnul devenit pat

devenim copaci și evadăm

privim ochii voștri spărgând pietre cu lacrimi

suntem aici