Jumătăți bete

Queen - Breakthrough

Asculta mai multe audio pop



în sfârşit ninge
Amelie îşi poartă întruna
chiloţii de albastru spălăcit
iar eu
o sărut mereu
mi-e milă de singuratatea ei
dar ea,
ea se autodetermină
să mă zgârie pe eul liric
până când timpanul meu
rezonează cu urmele valurilor
aşezate pe stabilopozii
argintii,
cuţite ascuţite
ale graniţelor dintre eu
şi tu.

ori poate că Amelie
are dreptate,
mă iubeşte fără limitări geografice
ar fi în stare
să masoare lumea
în nanometri pentru mine
iar eu,
eu aş sta cu cracii întinşi pe sobă
văitându-mă de frigul de la poli

Melisa
îmi va suspina în urechi
crezând că e altă poveste despre ea,
ori despre alte sentimente stranii
urnite prin ochiul meu mascat
prin iubirea opacă
purtata mereu.

mă desconsider ca de obicei,
am bunul simţ să ştiu
că atunci când sunt beat
spun adevarul,
iar adevarul este
că te urăsc Meliso,
precum urăsc zilele cu trezirea de dimineaţă
atunci când sunt mahmur
te urăsc
precum urăsc muncile agricole
în miez de toamnă
te urăsc precum urăsc coşmarurile venite
după un vis porno

parcă şi văd
că Amelie
mă aşteaptă cu nişte vin fiert
iar inima mea tresaltă a bucurie
combinată cu polei
şi zăpadă.

mi-e dor de iernile
în care ne băteam cu bulgări
acum, Amelie şade într-un colţ
cârpeşte la botoşii copilului,
singură, ascunsă prin camere.

eu mă scunfund în plăpumi
mă cert cu fiecare dimineaţă
iubirea se ceartă cu noi,
iar noi,
eu şi cu tine
ne sărutam irecuperabil
după fiecare vis petrecut
unul în braţele celuilalt

Ne luptăm, da?

Francis Cabrel-Je l'aime a mourir

Asculta mai multe audio diverse



dă-mi un semn,
aruncă săgeți de lumină
spre bolta mea palatină
plină cu stele
și comete sinucigașe,
asteroizi crăpați în șoapte
ori planete smulse
în nebuloase târzii
din decembrie.

șuierul vântului tău solar
îmi mângâie polul ochilor,
mi se prăbușesc munții de idei,
mâna mea e un tsunami repetitiv
născut dintre pulpele tale marine
iar conul de umbră
pe care îl arunc lunii
ne dezbracă
de orice urmă de buze
sau aer stătut
între sânii tăi
și femurul ciopârțit
în carne.

și te vreau revărsată
în apocalipse pline de dramatism,
cu asteroizii tăi crăpați
lovindu-mi polii
până când uit să mai văd,
să mai zbier,
să mai cer ajutorul
de la aceeași viață,
univers disputat
între a fi om
și a fi nimic.

Too much love will kill you

QUEEN - To much love will kill you

Asculta mai multe audio diverse



renunț la luptă,
mă predau în voia vulturilor,
sentimente hrănindu-se crud
cu sânge îmbuteliat
în artere frumos tăiate
de fiecare indiferență.

lângă picior las scutul
să se odihnească în nisip,
parcă îi curg niște lacrimi
din mânerul drept,
nu, nu plânge,
mâine o să fim în luntre,
cântând povești cu morți
și muze grecești.

prin coiful meu
șuieră vântul
și săgeți otrăvite
în cuvinte dure,
tocite de la atâția pași
dați înapoi
în speranța recuperării
timpului pierdut.

cad în genunchi
și mă închin la cer,
îngerii sunt mai aproape
decât sufletul
de propria-mi piele,
văd doar lumini
și ger,
în inimi am săgeți ascunse,
declanșate în ceasul al doișpe'lea.

să pregătiți din timp
o pânză albă
cu miros de prune uscate,
am să mă întorc cu inima
strânsă în bucăți minuscule
de iubiri împărțite.

Simbioza e dragoste grena

incubus - magalomaniac

Asculta mai multe audio diverse



am ajuns să arătăm la fel,
ne distingem doar
prin semne particulare
sau cu ajutorul
lentilelor de contact,
ale mele sunt negre,
contrastante cu albastrul umerilor tăi.

uneori,
inima ta
începe să-mi bată,
urnind dureri de nedescris,
îmi desfac pieptul
și o mângâi cu buzele stoarse
de frigul lui decembrie târziu.

nu vezi,
îmi trec sentimentele
prin creierul tău,
mă simt mai plin cu fiecare porție de sex
pe care o împărțim
între cearceafurile grena,
iar între noi
zboară licuricii cu platoșe de sânge,
mișcându-se anesteziați
de adrenalina noastră.

mă scufund sub plapumă,
e atât de bine când fulgii din perne
îți mângâie urechea
în valsuri ascunse
printre perechile de ochi
căutând disperarea,
bucata de ceartă dintre noi.

simbioza noastră e întreagă,
avem ochii aceeași,
umărul meu se sprijină de coastele și sânii tăi,
nu e așa că mâine
o să dormim îmbrățișați
până la amiază?

Descătușare

Neil Diamond - Hello Again

Asculta mai multe audio diverse



sinuciderea-i mântuire
am ajuns în punctul de suspensie
când virgula se prelinge peste umărul tău,
iau între priviri
buzele tale
și le sculptez prin zăpadă
și scoarță de pomi.

desfac pumnul încleștat pe ștreang
și admir palmele biciuite
cu linii despicate în patru,
mă chemă urechea ta
scoică de mare
sunând a dor răstălmăcit
prin glasuri de șamani
și druizi noduroși.

din vene
îmi colcăie sângele,
urlând a disperare,
mi-e dor de visele
create între notele lente,
melodice,
asezonate cu vin fiert
și cuvinte grele.

nu o să ne vedem un an
țin să îți reamintesc,
poate că e mai bine,
iau paltonul
și mă arunc în ninsoare
până când mi se blureaza profilul,
îmi dispare parfumul de scorțișoară
și ochii uită să mai lucească.

Urăsc pronumele din ploi

ea urăște ploaia,
mă urăște aiurea,
căzut printre ace de siguranță
și corzi rupte.

nu am mai picat așa de abrupt,
rupt în fâșii exasperante
de cerneală,
sufletul mi se scurge printre nori
și ea,
ea mă urăște.

oricum,
viitorul semănat în brățări
precum un Yin și Yang dereglat
de mișcarea pământului,
se poticnește, oprește
la secundele paralele
sau poate că mă doare timpul
trecut pe lângă mine
prea rapid.

ea urăște
să mă agăț de tocul pantofilor
cerșind neplecarea
iar eu,
eu urăsc ploaia
din mine.

Se tratează în salonul 3

crede-mă
am încercat de atâtea ori
să nu îți mai răspund la mesaje,
eram beat,
mâncam biscuiți cu sare
și mă gândeam
la ce ar fi putut să fie.

în mintea mea
călătoream amândoi nocturn
pe Champs-Élysées
iar tu îți înfigeai în coaste
fularul
și scrisoarea de pe patul de spital.

uneori
mă întreb
cine ascunde vina
că am murit
cu niște analize
prinse de podea,
puzzle anapoda făcut de medici
pe organismul meu.

să te duci fără mine
până la Turnul Eiffel
poate o stea
va răsări în ochiul închis
al celor fără vise.

Labishian cu sentimente moarte

Josh Groban - You raise me up

Asculta mai multe audio pop




bucureștiul mi-a omorât orice boare de iubire
mă simt amputat,
cu venele fântâni de sânge negru,
parcă totul se aruncă în iad
și noi cântăm arii
diavolești.

îmi închin sufletul
precum o rugăciune,
trag peste cap plapuma arsă
în trei locuri,
de mine o să se ocupe vulturii
și capetele coastelor,
sulițe cu vârful decedat.

din morga aflată la doi pași
duhnește a moarte
împărțită la noi,
zăresc lumina din pușca ochiului,
tu dă-te cu ruj alb,
mâine facem nunta
îmbrăcați în cadavre,
fără iubirea furată
de orașul ăsta enorm.

mă gândesc la sufletul tău,
tu stai indiferentă și râzi,
eu plâng.

Blestemul e iubire

Peste tot e ceață. Mă înconjoară cu aceeași furie cu care am închis telefonul. Din mine ar putea să răsune acum coruri întregi de cuvinte vulgare, dar nu pot decât să oftez. Îmi strâng paltonul cu grija celui care se simte la limita singurătății, la granița dintre lume și el însuși. Parcul pare mai pustiu, felinarele sunt înghețate în noapte și eu, eu mă așez pe o bancă la întâmplare. Niciodată nu m-am gândit că oamenii își spun minciunile cu zâmbetul pe buze și mâinile în buzunar. Am rămas așa, cu ochii privind spre Dâmbovița, în spate e mamutul de clădire comunistă, greoaie și blurată de ceață. De undeva de sus, croncănește o cioară în căutare de cadavre. Mă gândesc că eu sunt viitoarea ei țintă. Fularul mă sugrumă, îl dau jos și simt frigul învelind corzile vocale în armuri de gheață. Parcă totul se prăbușește, lumea se simte mai închisă între clădirile castrate de viață. Am început să suferim din orice lucru, suntem mai sensibili la lumină și tindem să ne petrecem viața cupriși în noi. În special eu. Sau poate nu. Pe banca de lângă mine, un cerșetor urlă în disperare: "și totuși există iubire/și totuși există blestem". Oamenii trec pe lângă el, îl privesc cu milă și pleacă mai departe. Niciun cuvânt, de parcă toți ar fi de acord cu nebunia omului ce spune adevărul.
În urechi, cuvintele lui mi s-au lipit de timpan. Îmi răsună în minte, modificându-mi gândurile cu ușurința cu care ea îmi risipește tristețea. Peste drum, o bătrână vinde flori. Mâinile îi sunt degerate, dar ea încă șade pe scaunul rupt de un picior și tace. Nu zice nimic, privește florile și plânge. Oameni și oameni. Cred că nu am mai clipit de 5 minute, ochii mi s-au umezit a frig și uscăciune. Prin buzunare, găsesc mărunțișuri, hârtii scrise și rupte, monezi și fleacuri de student. Și un pix. Ah, de aș avea agenda cu mine, aș încerca să înlănțui în ea lumea asta închisă în ceață. Arunc o privire la ceas, e timpul să plec, mâine voi bate recordul la zilele trăite. Sau zilele în care am supraviețuit. Trăite e prea mult spus, sună a forțare, o notă discordantă din muzica de Verdi. E iarnă și totuși nu e, mâinile îmi tremură a singurătate și oamenii tot nu se opresc să îmi asculte aburii smulși de dor.
Mă ridic ciudat, sprijinindu-mă absent de banca înscrisă cu litere grosolane: "Eu + Tu = Blestem". Ființele astea au început să vadă relațiile ca pe un loc în care își elimină excesul de sentimente, de frustrări banale, de imagini văzute noapte de noapte, în același vis sfâșietor, când se aruncă unul în brațele celuilalt și se iubesc cu o nebunie morbidă.
Din mine pot răcni trâmbițe, pot geme tobe, pot bubui sunete de diavol râzând. Nu pot să spun altceva decât: "și totuși există iubire/și totuși există blestem". Până la urmă, și Păunescu ăsta avea dreptate. Plec fluierând, mă întorc la blestemul meu trăit în fiecare noapte prin mesaje, telefoane și cam atât. Poate mâine o să fie senin. Poate nu. Dar sper.

Tropicul Cancerului

parcă nu e bună de nimic
hârtia cu lacrimi maro,
îmi ceri să râd
dar râsul meu se trage
din alte opere ciuntite
sub presiunea inimilor bolnave.

tropicul cancerului
mă bântuie cald,
poate că dincolo e soare,
iar noi o să stăm întinși
pe patul de scoici
mirosind a sare și alge.

vodka băută la aceeași masă
cu amicii desprinși din îngeri
are gust de saramură,
comand vin fiert
și buzele tale
se amplifică în mine
ca o undă de șoc nucleară.

iarăși îmi las sentimentele
pe foaia cu lacrimi maro,
se stinge în mine sufletul,
cărbunii sunt aburi chemați în neființă
cuprinzând orizontul
cu sunete capsate
sub urechea mea.

Lacrimile miros a singurătate

miros tot a tine,
mai ales a sâni înveliți în prosoape
de sărutări mărunte,
căzute analfabetic,
una pe aici,
cealaltă
mai sus de pleoapa închisă
a sfârcului.

palmele
îmi sunt așezări haotice
de linii întrerupte,
poate viața mea e o coincidență
și tu,
un semn mult așteptat,
un parfum desprins
din împletitura privirilor
căutând un punct de sprijin.

știi ceva?
ieri am trecut pe lângă poza noastră,
erau doi copii acolo
și plângeau,
aruncând cu lacrimi
în broaște.

mâine o să stau degeaba,
închis între cele patru oase,
adulmecând esența ta
creionată prin mine.

Zile banale cu apusul același

mă simt închis în spațiul
dintre coastele mele
și șira spinării tale.

nu mă auzi iubito,
azi nu mai păcătuiesc,
am grijă de tine
și spăl podeaua sufletului
cu același diluant ieftin,
cumpărat la reducerile
de sentimente.

prin cocioaba din inimă
aleargă silabele de iubire,
stai în pat,
te trezești doar ca să ne iubim
și-apoi îți vezi de treabă,
pleci în alte miraje,
aburi de vise
și oglinzi sparte.

ziua de lucru
o terminăm în săruturile
păstrate
între coastele mele,
șira spinării tale
și lumea de dincolo

Micro

suntem micro-roboți
în micro-universuri,
iar micro-inimile noastre
se micro-diluează
precum picturile lui Dali.

je suis malade
micro-sângele din mine
aleargă în micro-secunde
spre buzele atinse
de macro-boala aia
veșnic îndrăgostită
în toamnă.

din micro-lumea ascunsă
e micro-ciudat cum șoaptele
sunt râuri d-alea pline
cu coapse și sâni
și corsete smulse,
whisky și cărți de rugăciuni
arse sub piele.

mă refac micro,
iau între pleoape
micro-minutul cu tine
și plâng!

Se pare că noi murim

în sufletul meu e răcoare,
nu știu cum de ai lăsat ușa deschisă
tocmai tu, iubito,
iar acum
îmi zburzi prin vene
cu viteza globulelor roșii.

uneori, am tendința
să deschid pieptul găurit de atâtea înfrângeri
doar pentru a verifica inima
și să o întorc de câteva ori
la dreapta,
o data la stânga,
asta până când
aud în ticăituri
șoaptele tale.

discursul meu de înmormântare
va fi unul alb,
cu ferestrele ochilor
crăpate cât să vadă
lacrima ta
alunecând lângă trandafirii arși,
martori ai primelor noastre
lipiri de buze.

până atunci,
mă ridic din fotoliu
și închid ușa
cu teama omului
închis în propriul el.

Fior dur

sufletele îmi respiră prin toți porii
aud oamenii gemând dintre fiorduri:
"uite-l și p-ăsta! se cățăra cu inima
pe stânci de granit
și sângerează abundent,
parcă e zăpada mai roșie
și pinguinii nu or să mai vină
cu frigul pe aici!"

mâinile-mi sunt degerate,
am cuprins între coaste
fumuri de gheață,
romanțe apuse pe la poli,
unduiri de coapsă femeiască
trasă în mine
cu brazdele ochilor
și buzelor.

parfumul normal,
de pâine dospită,
se-mplântă-n nări
cu accelerația unui viscol rusesc,
beau vodcă
și mă gândesc la taigaua
cu lichenii strânși sub cojoc.

oamenii fiordurilor
mă-njură cu gândul plecat
la vânătoare de balene
și sentimentele dure
descoperite sub ghețari.

Străzile sunt gutui necoapte

pentru C.A.G

mi-e dor de tine,
am timp
să te zăresc
doar în spații nocturne,
atunci când visele
se leagănă
între preludiu
și exprimări pornografice.

se face iarăși
lumină în sufletul meu,
îngerii îți așează lampioane
în jurul sânilor,
rostind incantații
printre aripi,
iar noi ne contopim
în rime sculptate
de alte pietre.

parcă totul e fără sens,
mă pierd printre treptele
străzilor
răsunând a parfum de gutui,
glasul meu îți cerșește iubirea,
tu rămâi surdă,
închisă în colivii
de sticlă aburindă.

perfectul nostru compus
răcnește la inimi
și sparge coastele
cu bubuituri strașnice
de nesomn
căzut necopt
din pomul pâlpâind
a dor
și vene.

Răceala se întinde în jurul gleznelor

oho, și pot să fiu rece
precum sufletul pierdut
în moarte și durerea
nașterii
îi dezvelește dinții albi,
cuțite cu lamele
înțepând cerul
și picurând ploile.

dar cum să fac chestia asta
când toată lumea
din universul ochilor tăi
se roagă de mine
ca la un zeu de ceară
topită pe crestele
muntelui Sinai
și îmi aruncă în brațe
plăcuțe de înmatriculare
cu câte 10 porunci.

dincolo de noi
se întinde un ocean
cu apa încălzită
din conductele venelor
și parcă eu mă simt mai rece,
palid ca un mort
ținând lumânările
suspendate așa, alandala,
poate se mai aude și vreun
Aleluia!
din pronaosul cu strugurii
uscați în coșuri de nuiele.

dar sicriul mă strânge, iubito,
coastele îmi plesnesc
cu sunet de frânghie ciobită
și degetele
mi se încleștează în jurul Bibliei
și a crucii de-acum calde,
cu urme de viață pe ea.

acoperă-mă cu pământ,
viață mea se duce de râpă,
în râpă,
în nămol,
în ciobiri de funingine
de la crematoriul
acoperit cu penele
îngerilor
tocați mărunt
în salata de fructe
a lui Satan.

Ceaiul ne-mbată inimile

îmi pare rău de noi,
ploile se scurg mereu
lipindu-ne șoaptele
cu palme,
zgârieturi și dor.

prin gândurile noastre
nezburate
se scurg pașii,
lumânări călcate
în fum aruncat
la întâlnirea ochilor.

ne-am săturat
să fugim unul de altul,
în cercuri de nebuni,
să ne întâlnim la jumatea drumului
ca și când nimic
nu ar mai avea vreun rost.

ating cu buzele
fire de sfârcuri tocite,
mă-mbăt cu ochii tăiați
și cer un ceai
cu aromă de tine.

parcă niciodată
nu mi-a fost atât de dor
de întâmplarea
cu care ne sărutăm
sau ne auzim
prin telefon,
prin gând,
prin noi.