epistolă

ne întâlnim doar la botezuri și înmormântări

ținem capetele plecate să nu ne privim în ochi

ținem capetele plecate să vorbim mai mult cu pământul

- ciontul ăsta negru de colecții de oase și vise 

și lacrimi transformate-n noroi -

ne zărim doar când sună toacele

spunem doar bogdaproste sau amin

facem cruci mari în care prindem toate păcatele 

- prin cele trei degete unite 

căutăm mângâierea lipsă și încrederea dată de cei plecați -

evităm să ne sunăm să ne deranjăm să râdem 

ne ținem viața ascunsă în sticluțe mici numerotate săptămânal 

pe rafturile unde o dată erau locuri rezervate de zâmbete 

acum tronează doar rutina

de a ne îmbrăca de a mânca de a lupta

și pe dinăuntru sângerăm încontinuu 

ne întâlnim doar la înmormântări și botezuri 

ne zărim când sună clopotele

mai ne amintim de noi doar la paharul de vin 

când apusul desenează pe cer altceva

decât negrul și albul și griul 

închidem apelul cu pământul 

și sunăm să deranjăm 

și să râdem 

mantră pentru veșnicie

și cât mai stai cu fricile tale

când pe firul electric

păsările își privesc apusul ca pe o nouă zi

când pisicile vânează prin pâlcuri de iarbă

și bunicii încheie ziua cu rugăciunea celor plecați

cât mai ai de gând să îți lași năframa în vânt

ca o lungă melancolie a ceva ce a fost

-muget de ciută la amurg-

din veșmântul în care ai fost botezat

au crescut spini și ciulini și lacrimi

și toate tristețile s-au lipit de tine

precum o piele nouă

-mască în care mimezi fericirea-

întinde palmele

fă-le căuș și soarbe încet lumina

ai o cărare nebătută și o bocceluță în care ți-ai înfășurat inima

pășește ușor

la fel ca în biserica primului tău prohod

în care simțeai căldura lumânării

mâna tatălui pe umăr

mirosul de colaci și colivă și vin roșu de țară

ia-ți amintirea asta și du-o spre speranță

hai

ce a fost mai ușor a trecut

de pe firul electric

păsările au plecat demult

halte là, on ne passe pas

de aici te descurci cum poți 

strângi între degete cruciulița dată de părinți la botez

scuipi în sân și asculți vuietul liniștii 

în aerul uscat îți ascuți inima 

închizi ochii și speri să fie iar primăvară 

mirosind a caise verzi și a iarbă și a Paște 

sau iarna aia 

în care primul sărut era a doua beție din viața ta

și fulgii cădeau în lumină ca lacrimi 

de atunci încerci să privești trecutul cu spatele puțin mai drept

în ranița grea peste care s-au adunat ecusoane 

găsești firimituri uscate 

2 foi galbene și fericire râncedă

faci focul și privești spre orizont

așteptând înălțarea sau apusul

unui nou soare

de acum

pui un picior în fața celuilalt

scuipi în palme și apuci lopata

mai faci tranșee prin suflet

mai aprinzi un felinar 

descifrezi pe spatele ultimei scrisori

semnificația celor două lacrimi mirosind a portocal

îți faci o cruce mare cât o mie de pomeni

și ridici din umeri privind rana sângerândă din inimă 

lași amintirile amestecate într-un cocktail molotov

pe aici nu se (mai) trece

pe aici vei sta păvază și îți vei exersa tirul

pe oameni pe becuri arse pe păpădiile crescute prea mult

din manșetă se scurg picăturile de sânge 

ca fulgii căzuți în lumină