sâmbătă, 22 decembrie 2012
tricotând un fulg de zăpadă
te rog fă-mi un labirint
ca să ne rătăcim unul de altul
să lăsăm ninsoarea să culeagă fiecare frunză
să muște gerul din noi ca din două mere necoapte
o să alergăm iubito
tu te vei împiedica de fularul lung și gros
tricotat de bunica lângă sobă
eu o să țip o să râd o să plâng
or să-mi înghețe lacrimile în formă de turturele
apoi
o să le dau drumul în zăpadă
și ele vor ciuguli fiecare umbră a parfumului tău
la fiecare răscruce promit că o să las un semn
o bucată de deget o lupă colorată în verde
un felinar roșu un tricou larg
tu cauți mă cauți ne cauți
ninge prea plăcut ca să stăm împreună
e-aproape un an de secunde în care nu ne-am văzut
la capătul drumului este doar vântul
și un copac legat de mine
deci
te rog
fă-mi un labirint în care să ne pierdem credințele
îndoielile mănușile șosetele
visele paltoanele ceasurile
timpul trebuie să stea închis cât noi alergăm prin ninsoare
o să mă găsești
mereu același și mereu schimbat
miercuri, 12 decembrie 2012
ai uitat să-mi desenezi un ochi
m-am prelins pe sub pielea ta ca un smiley face murdar
cu ultimele contururi de ochi
s-au legat de mine toate venele
sângele ți s-a amestecat cu cerneala mea
văd totul în culori chiar dacă în iarnă
se observă doar alb și negru
mă întreb câteodată cum ar fi dacă m-aș mula pe undeva
prin dreptul inimii
dar știu că nu am dreptul
nici forță și nici credință într-un dumnezeu cules din gânduri
ți-am spus într-o zi că mă numesc noe
am făcut o arcă din degetele calde
să aduci o pereche de fluturi am șoptit în vânt
fluturoiul s-a așezat în stomacul tău
a început să ți se cațere pe plămâni pe inimă pe ochi
a scos afară polenul larve multe
aripi în formă de suflet abur și cârduri întregi de sângerări
tu ai rămas cu degetele în formă de arcă
eu am rămas cu numele de noe
dar fără credință
m-am transformat atunci într-o scoică scuipată de mare
eram pe jos și tu
da tu
m-ai cules legat asortat reparat
simțeam briza și parfumul nisipul marea oamenii prăjiți
alergai și mă loveam ca o inimă de pieptul tău
asta până când funia răsucită de buze s-a rupt
am căzut tu nu ai privit înapoi
am plâns ca ultima perlă șlefuită din lume
acum
m-am prelins pe sub pielea ta ca un smiley face murdar
ai început să zâmbești deși te durea toată epiderma
m-ai privit în oglindă ți-ai lăsat mână să-mi mângâie ochiul
câteodată rămânem doar noi doi
în cameră e întuneric și afară ninge ninge ninge
pe sub tricoul tău lălâu
încep să respir
permanent
vineri, 30 noiembrie 2012
inițiere
=din atelierul Poezie in secolul XXI=
lasă-mă să plec
să mă uit spre mine și spre cer
să-mi întind aripile sub șira spinării tale
e atât de bine să mă joc dimineața
cu zatul din ceașcă
aflu noi și interesante lucruri despre tine
cum că îți plac tricourile largi ciocolata caldă
gutuile mușcate tatuajele
animalele făcute din hârtie cerată
cum că dormi și respiri prin dâra de fum
lăsată de țigara mea pe noptieră
îți plac stelele modelele umbrelele
penele de îngeri catapultați în spațiu.
recunosc un peisaj perfect
aflat între coastele tale turtite
noiembrie te acoperă cu ultima bucată de vânt
încă dormi
iar eu
eu încă privesc la cana asta aproape rece
o să iubești un cavaler născut târziu
e-aproape zece jumate ceasul ticăie ca un nebun
halatul lăsat la marginea patului miroase tot a tine
îl îmbrac mă spăl pe față mă-ntorc
îți privesc coapsele ieșite de sub pătură
henry mancini cântă încet
iau un pix un bilet te sărut pe frunte
scumpo
eu nu-s cavalerul tău
dar sunt singurul om
care îți zboară prin trup.
luni, 26 noiembrie 2012
scenetă cu arcuş şi rochie
stau doar în parc şi înghit numai fum
mestec dintr-o ţigară şi scuip tutunul
băncile au devenit mai goale aleile prea pline
a început să plouă cu frunze şi ceaţă
aştept ultima bătaie a ceasului
din autobuzul vechi coboară pantofi
picioare rochie mâini gât şi plete
undeva
un suflet tace şi se închină
eu privesc în gol
până la mine mai sunt cinci paşi
fredonez un vals lung şi vechi
două buze roşii se deschid şi aud versuri
dansăm amândoi în nebunie
toate frunzele se înfioară şi gem
o iau în braţe o iau în inimă
spre urechea mea aleargă unele cuvinte şchioape
se-mbracă în fugă şi coboară pe un arcuş
pălăria mea cade
o şterg de praf îmi aprind ultima doză de fum
am rămas cu ochii în gol
pantofii încă se aud în acelaşi ritm
se simte mai bine frigul azi
aştept un autobuz vechi
la colţul parcului stă un cântăreţ cu o flaşnetă
din zecile de frunze
multe mi s-au lipit de tălpi
nu pleca
o
nu pleca
ea
o să vină cât mai curând
joi, 22 noiembrie 2012
o zi, trei toamne
=proverb chinezesc=
hai să trăim boem îmi ziceai tu în serile toamnei
să fumăm întinși pe balcon
înveliți doar cu cerul
picioarele ne amorțeau erau scoase pe geam
legam o țigară de alta un fum de altul
degetele se împerecheau în melodiile lui jimi hendrix
râdeai adormeai pe pieptul meu
timpul se mișca greu
ca o locomotivă cu aburi
pe un perete se proiectau imagini de epocă
doamne în rochii lungi domni cu pălării și costume
îți sărutam tatuajul ceafa sânii plămânii inima
mă trăgeai de păr și oftai
acum s-a lăsat întunericul
e mai frig mai pustiu mai sec
peretele din fața oglinzii e plin cu poze
te pot vedea din orice unghi
nu
tu nu știi suferința singurătății
prin fiecare apus o parte din mine moare și putrezește
miroase în camera asta
a rânced a vechi și a trecut
îmi las ceasul neîntors
florile din glastra albastră s-au răsucit
cad petalele și frunzele
scrisorile sunt vraiște în sertarul murdărit de ruj
și totul totul totul
îmi aduce aminte de boemele noastre seri
îmi spuneai cândva să închidem ochii
să ne prefacem că luna nu apare seara
că anii trec în favoarea noastră
și toamnele devin iarăși primăveri perfecte
acum
acum îmi spun singur să aștept iarna
undeva la mijloc pare mai bine
sau poate că totul ar avea o urmă de bine
dacă aș auzi mereu melodiile din alte epoci
netrăite.
vineri, 16 noiembrie 2012
războinica după copil
mamă
tata de ce a plecat fără palton
uite
încă miroase orizontul a el
gulerul se mișcă și mânecile la fel
poate că îi e frig poate că plânge
mamă
tu nu trebuie să plângi
am auzit afară pași
miroase a fum de țigară și a pielea tatălui
calul nechează câinele latră ușa rămâne închisă
mamă
spune-mi o poveste de război
tata are o pușcă un pistol o fotografie
undeva
tranșeele sunt prea mari pentru morți
dar tata
tata le evită sare peste ele învinge sârma durerea
bocancii obuzele rănile
vine acasă mâine poimâine răspoimâine
nu e așa
nu e așa mamă?
mamă
au trecut luni întregi
și nu au mai venit scrisori lungi
mirosind a moarte
porți doliu ai ochii întunecați
poate că tata s-a luat la luptă cu dumnezeu
l-a învins și acum se întoarce cu steaguri în spate
parcă aud vocea lui
tu zici că e iarăși vântul
eu sper mamă
eu sper în viață.
luni, 12 noiembrie 2012
Scopul unei minţi pierdute (II)
=fragment=
Peste capul meu planează îngeri negri, au aripile
lipicioase şi totul miroase a mucegai. Zboară peste tot aceşti îngeri, n-au
feţe, n-au capete, din gâtul lor ies gândaci mâncători de carne, alerg, mă
împiedic, cad, un picior e muşcat deja, văd osul alb şi sticlos, încerc să
plec, găsesc o uşă, o deschid şi pic în gol, pereţii din jurul meu devin din ce
în ce mai strânşi, au desene groteşti, un arhanghel sărută cele şapte păcate, o
curvă devine regină, canibalii se creştinează şi vomită toată carnea oamenilor,
Dumnezeu se rostogoleşte pe muntele lui Sisif şi cară vedre cu apă pentru
Prometeu, Moise e înfăşurat în lanţuri, Adam şi Eva înoată în sânge. Un fluture
cu joben salută viaţa, sunt transpirat şi respir destul. Mă trezesc, mi-e
greaţă, ajung la baie şi dau afară ultimele sticle de alcool, din nas îmi curge
sângele în şivoaie, mâna dreaptă mi-e amoţită, o venă e deja spartă în trei
locuri. La dracu cu drogurile astea de nimic, deschid fereastra, e destul de
frig. De data asta am avut noroc, halucinaţiile s-au terminat destul de repede.
Irina sună. Sonia sună. Doru şi Maria sună şi ei. Nu
răspund, îmi pun gândurile în ordine. Aştept. Tăcerea îmi sparge timpanele,
simt că timpul se dilată. Aştept. Iau fiecare idee în parte şi o izbesc de
pereţii craniului. Sonia dispare. Doru şi Maria? Nu, ei sunt coloanele pe care
mă ţin. Irina? Nu, nu aş vrea să dispară. Şi totuşi, atitudinea aia a fost
ciudată. Când a plâns a fost ciudat. Când am ţinut-o în braţe a fost ciudat.
Pentru că atunci mi-am revăzut viaţa, durerea, fericirea, toate prostiile
speciale oamenilor. M-am simţit om. În ultimele luni, a fost pentru prima dată.
Irina devine un capitol perfect. Privesc norii. O să plouă, o să plouă peste
tot oraşul ăsta de rahat, mâine o să vedeţi oamenii cărând umbrele şi privind
miraţi luciul asfaltului, geamurile curate şi câinii spălaţi. Or să vadă prin
propriile lor suflete, or să râdă, or să uite. Or să revină la praf, mizerie şi
banal. Or să moară fără realizări. Eu? Eu mă voi bucura, o să desfac sticle
enorme de vin şi o să dansez peste crucile lor. Îmi place ploaia pentru că
aduce în oameni sentimentul de resemnare. Irina sună. Răspund, o chem la mine.
Îmi spune că vine, îi spun că o sărut. Tace. Înţeleg mesajul. Închid şi curăţ
podeaua de sânge. Ascund seringa primită de la dealerul de peste drum. Poate nu
o s-o mai găsească nimeni. Deschid geamurile, las ploaia să intre în
garsonieră. Las aerul să intre în locul morţii. Şterg praful, şterg cărţile,
masa, pozele. Le ascund. Le închid sub pagini întregi de cursuri despre
strategii şi relaţii politice. Îmi schimb tricoul alb, pe care scrie Marlboro
cu unul galben spălăcit. Blugii pătaţi de cafea, bere, vin, sânge îi arunc la
coş. Am zece perechi de blugi la fel, iau una din dulap. Găsesc bani în
buzunarul din spate, cobor şi cumpăr doua beri. Până ajunge tipa, beau una. E
rece. O beau calm, respir des. Poate că ar trebui să renunţ la chestiile astea.
Mai am câteva minute singur. Undeva, ştiu că voi renunţa la prostii. Azi nu e
ziua potrivită. Privesc cutia goală pe jumătate. Zâmbesc. Ştiu că Irina o să mă
ajute. Ea şi Doru şi Maria or să mă ajute. Plouă mai tare. Mă-ndrept spre
balcon, am acolo un şezlong, mă aşez, termin berea. Uşa se deschide, e Irina. O
privesc, mă priveşte. Bună, îi spun. Bună îmi răspunde. Râde. Eu încep să
plâng.
Mă ridic. Iau cutia de bere şi o strâng, o arunc la
coş. Irina mă sărută pe gât, eu tot plâng. O iau în braţe şi plâng. Mi-era dor
de tine îi zic. Îmi spune că şi ei, ne sărutăm ca doi disperaţi, ascultam jazz
şi blues şi soul şi r&b şi tot ce vine pe listă. Ziua devine noapte,
noaptea devine zi, rămânem acolo înlănţuiţi, cearceaful s-a lipit de noi, nu ne
pasă. O lumânare e aprinsă, miroase a mere şi scoţisoară, miroase a Crăciun
deşi e abia noiembrie. Miroase şi Irina a gutui, facem pauze de la înlănţuirile
noastre doar ca să fumeze o ţigară, ori ca să schimbăm o melodie. Nu vreau să
mai pleci de lângă mine, nu, nu o să plec îmi spune. O să plece pentru câteva
ore, câteva zile, pleacă acasă, eu rămân în Bucureşti. Se va întoarce odată cu
prima ninsoare şi ştiu că va rămâne aici, lângă sufletul meu. Îşi ia paltonul
verde, o conduc la metrou. Ne vedem, ne auzim, ne ţinem în braţe. Pleacă. Rămân
pe peron, privesc ultima lumină a vagoanelor, gata, a plecat, mă întorc în
casă.
Ceva s-a rupt în mine, desfac ultima bere, stau cu
ochii aţintiţi în tavan, mă concentrez pe toate punctele apărute peste noapte
acolo, geamul e luminat de toate străzile din spatele blocului. Bucureştiul e-o
stare de ebrietate vecină cu inexistenţa. Totul se mişcă prea rapid, prea
superb. Noaptea mea se transformă în dimineaţă, eu sunt nemişcat, mă gândesc la
Irina. Mă îmbrac, iau o geacă de blugi pe mine, mă duc la McDonalds. Comand un
cheesburger şi un shake, stau afară, sunt singur, toţi sunt înăuntru şi mă
privesc ca pe un ciudat. E frig, mănânc, beau cafeaua. Pe lângă mine trec
tramvaie, autobuze, oamenii intră, ies, râd, se grăbesc. Moartea oricum o să
vină, pentru ce vă grăbiţi?
sâmbătă, 10 noiembrie 2012
partea a doua de nebunie
s-au tras prin mine
la indigo
dungile ultimelor tușe de machiaj
ultimul puf al parfumului de caise
ultima poză în care mușcai dintr-un măr
poate era mărul lui adam
sau al meu al lumii al universului
acum îmi scutur praful de pe umeri
un înger mă botează ținându-mă atârnat pe balcon
sunt zeci și zeci de luminițe apărute
pocnind cu imagini din memorie
la final
cad pe podeaua zgâriată de cuțite și seringi
și cutii de bere mâncare haine papuci
să-ți zic ceva
azi am început să fredonez iarăși melodii
de la ultima noastră întâlnire
s-au adunat toate animalele de noapte
îmi devorează serile diminețile zilele
am impresia că am rămas ultima ființă de pe pământ
în jurul meu apar demoni cu frânghii imense
unul dintre ei ești tu
rânjești îți înfigi oasele în carnea mea
prin inimă simt vene noi crescând
am un singur sânge
cu început de otravă.
azi
s-au copiat din mine
toate sentimentele
le-am salvat pe ultimele șapte foi
câte una pentru fiecare păcat
mă duc să beau cu ultimul arhanghel
dumnezeu se va ocupa de timp
luni, 5 noiembrie 2012
Scopul unei minţi pierdute
=fragment=
Dimineaţa,
soarele îmi bătea în ochi cu scârbă. Capul îmi era greu şi suflam greu. Mi-am
sunat cel mai bun prieten, i-am zis ce-am făcut, mi-a zis să mă duc dracului şi
mi-a închis. Pe parchet erau urme ale nopţii, vomă galbenă, şosete aruncate,
sticla spartă în zeci de cioburi. O muscă se plimba pe televizorul stropit şi
plin de praf. În baie, oglinda era ciobită în colţul din stânga. Prin ea vedeam
o faţă deformată, ochi încercănaţi şi buze uscate. Am băut vreo trei căni cu
apă, mi-am făcut un duş, m-am bărbierit. Prosopul era pătat, l-am aruncat, am
folosit prosopul Soniei. Cred că am şi plâns după, m-am întins în pat şi am
adormit iarăşi. Prima zi a trecut ca o petrecere fără petrecăreți. Ca o melodie
perfectă ce se banalizează.
Am nevoie de un cuvânt acum. Maria stă în faţa
mea şi nu zic nimic. Ridic din umeri, privesc peste capul ei, zăresc o cutie de
bere, o iau şi mă întind în pat. Beau încet, mi-e frică să nu mă îmbat iarăşi.
Ei doi mă ştiu, tac. Se aude din laptop doar Tracy Chapman. Numai Tracy
Chapman. Ăştia doi sunt setaţi pe aceeaşi piesă zile întregi, adorm, se
trezesc, mănâncă, fac sex, fumează şi beau pe aceeaşi melodie. Ultima dată când
am venit la ei, casa răsuna a Beatles şi Yesterday-ul ăla hipnotic al lor. Le
adusesem plăcintă de mere şi friptură cu garnitură de cartofi. Au rezistat o zi
şi jumătate. Pe urmă, Maria şi-a vândut lănţişorul de aur primit la 18 ani de
la părinţi, au făcut rost de mâncare şi aşa a mai trecut o săptămână peste ei.
Doru vine lângă mine, mă întreabă dacă sunt
ok. Sunt bine, doar puţin obosit. Nu mă crede, mă întreabă dacă am mai vorbit
cu Sonia. Da, m-a sunat ieri după-amiază, am vorbit calm, ne-am certat, ne-am
cerut scuze, iar ne-am certat. Ţipă că suntem idioţi, că nu ştim să vorbim. Îmi
zice că relaţiile sunt de rahat, începe să filosofeze, să spună că trebuie să o
uit, să-mi trăiesc viaţa care şi aşa e scurtă şi nasoală. Zâmbesc. Îmi iau
geaca şi cutia de bere şi plec. Nu îi interesează unde, Maria deja începuse să
îşi dea tricoul jos. Pentru ei, eu nu sunt decât un dealer de mâncare. O
legătură cu lumea de afară, cu zgomotul, cu aglomeraţia, cu tot. Sunt necesar
în limita în care nu îi forţez să iasă, să plece, să respire. Doru încuie uşa,
îi aud cum râd, Tracy Chapman se aude iarăşi acompaniată de gemete. Zâmbesc,
cobor, aştept metroul.
Garniturile
astea vechi miros numai a alcool ieftin, sunt pline de graffiti-uri ciudate,
alambicate, în culori stridente, hipiote. Pe scaunele roşii sunt mâzgălite
numere de telefon si desene obscene, picioare desfăcute, versuri din alte lumi.
Soniei îi plăceau metrourile astea, se simţea în voia ei şi ar fi stat toată
ziua acolo. Iarăşi mă lovesc flashback-urile, îmi bubuie în cap cu sunete de
jazz auzite de alte generaţii. Un cerşetor se aşază lângă mine, îmi cere o
ţigară, îi spun că nu fumez, mă înjură, pleacă şi rânjeşte cu toţi dinţii
îngălbeniţi şi sparţi. E un eşuat, un human
failure în adevăratul sens al cuvântului. Într-un fel, şi eu sunt ca el,
pentru prieteni sunt doar un dealer de mâncare, un eşuat în ale iubirii, o scoică
lăsată pe malul unei plaje prea abrupte.
Îşi face loc prin mulţime, scuipă pe o roată, lumea se strânge în jurul
salivei de parcă ar reprezenta tot sensul vieţii. Eu sunt dezinteresat, scot
mp3-ul din buzunarul cusut cu stângăcie, pornesc la întamplare şi închid ochii.
Kenny Loggins şi al său Danny's song. Sună bine, îmi strâng paltonul, adorm.
Când mă trezesc
deja am trecut de staţia mea, cobor, iau metroul următor, cobor, ajung acasă,
arunc cheile şi mă trântesc în patul nefăcut, rămân acolo două, trei, patru
ore, nu fac nimic, nimic, nimic, mă gândesc doar la flashback-urile de mai
devreme, devin prea insistente şi prea dese. În frigider găsesc doar salam şi o
bucată veche de caşcaval, mâncarea mea e toată la Doru şi Maria. Mai văd şi o
cutie de bere, o desfac, deschid laptopul, încep să colectez pozele din anii
trecuţi, vreau să le şterg, nu pot, le închid, iau o carte din vraful lăsat
lângă calorifer, aleg una, citesc, ochii îmi sar din cuvânt în cuvânt, obosesc.
Îmi sun părinţii, telefonul e ocupat, se face noapte şi sunt prins din nou în
garsoniera asta vopsită în alb.
Deschid geamul,
plouă, un fulger loveşte o antenă parabolică şi sunetul se deformează ca un
pumn de nisip călcat de talpa Soniei în vara când amândoi ne-am pierdut
virginitatea după ce am băut numai Jagermeister într-un club plin de lumini dureroase.
Sufăr de epilepsie, n-am voie să beau, dar aşa îmi deschid viaţa din carapacea
dură. Fiecare zi e un un banal continuum, aştept să cred în ceva, religia e
veche şi plină de prostii apocaliptice. Cineva-urile propuse de toţi prietenii
le refuz, nu îmi place să descopăr lucruri noi. Câteodată privesc sertarul din
dulapul scorojit, am acolo un tub de pastile cumpărate a doua zi după episodul
Sonia. Ea nu ştie de astea, le-am ţinut ascunse ca pe un artefact din vremuri
chinuite. Îmi face bine să le ştiu acolo, parcă aş avea mereu o cale de
scăpare, un drum sigur ce-mi stă la dispoziţie.
Geamul încă e
deschis, ploia se aude ca un răpăit de mitralieră din filmele vechi. La
televizor sunt derulate imagini cu oameni morţi, aruncaţi în gropile comune,
goi, slabi, cu bărbile lungi şi cărunte. În spatele lor sunt militari, în
fundal, o pădure ce a îndurat prea multe. Lumea noastră a îndurat prea multe.
Încep să râd, mă simt ca un hipiot lasăt în altă viaţă. Arunc cutia pe
fereastră, e plesnită de zeci de picături, cade, un vecin înjură. Dau un
telefon, sun iar la părinţi, iar e ocupat, adorm cu laptopul deschis pe un film
vechi. Mâine poate e iar ploaie şi mai mult frig. Frigul mă face mai uman, mă face
să simt bătăile inimii. Frigul mă îndepărtază de Sonia, îmi ţine mintea calmă.
Şi atâta timp cât sunt calm, refuz să am încredere în suferinţă. Am încasat
destule gloanţe încât organele mele interne sunt făcute din plumb topit. Corpul
e plin de zgârieturi şi cicatrici rotunde.
marți, 30 octombrie 2012
salutări din alte spații
ploaia îmi exfoliază coastele
lasă în urma cârdul de imagini mirosind a cald
îmi strâng sufletul în cutii de carton
le mut de-a lungul venelor până ajung în suflet
acolo
le las să putrezească înfășurate în cârpele
folosite pentru ștersul geamurilor
mama le spăla mereu după și miroseau a săpun făcut în casă
acum totul s-a lovit de prezent cu o forță inimaginabilă venită din frică
am o mână pe cana de lut ars
plină de vin cafea sentimente transpuneri
scenarii clasice și noi pagini umplute cu un scris mic de fată
realizez pierderile
într-un fel
în jurul meu se aud tot feluri de cântece dispărute în timp
fantomele sar se-mbrățișează săruta leneș disperarea
am o frânghie legată de-un picior și barba ascuțită
cuvintele mi s-au lipit de cerul gurii
au gust de sânge stătut și țeava unui pistol mi se înfige în ceafă
îmi rămân urme rebele părul e ud și împrăștiat în diferite direcții
aud un cocoș cântând a treia oară
dumnezeu fie cu mine
m-am lepădat de lume printr-o grimasă absurdă
miercuri, 24 octombrie 2012
necunoașterea listelor
nu știu
am intrat într-o stare de hibernare legată de liste
legată de oameni fluturi fără aripi
coapse închise în cuibul lăsat liber de cocostârci
sfinții și-au spălat fața cu mâinile pline de sânge
am stat sub ei până când moartea s-a îmbătat
doamne
am pierdut listele cu nina cu toate cărțile aranjate
pe raftul colorat în ceară
mi-a crescut barba
și am înnodat în ea fiecare lucru banal
fiecare ceașcă de cafea din fiecare dimineață
cu fiecare secundă spartă de timp
acum
acum nu știu
m-adăpostesc sub umbra unei unghii
îi simt oja scursă printre cuticule
valuri neîncetate de amprente înfierate pe tendoane
din frunzele toamnei nu a mai rămas nimic
decât fumul unui trecut îmbuteliat
în poze sepia alb-negru numerotate
de la prima bătaie de inimă la ultima scrisoare tăiată
m-am banalizat ca un simplu ceas ticăitor
fără să-și miște acele oasele coapsele
ochii mei rămân ficși spre cel mai îndepărtat punct galactic
tu zici că ai obosit și că vrei în brațe
unde unde unde unde
e noapte și puloverul tău lălâu miroase a prune
încă am scobit în sufletul tău
un pat pentru doi
nu știu
am intrat într-o stare de hibernare soră cu melancolia
pătura e strânsă în jurul umerilor
ca o manta împotriva tuturor
inspir expir inspir și mai adânc
viața are un gust de vierme târât prin soare
patul e cald și miroase a tine
a liste nescrise
dar pe care le știi într-un mod total aiurea
și-atunci
ce rost are să cunoști totul
eu nu știu
miercuri, 17 octombrie 2012
mușcături smălțuite
iarăși m-a mușcat nina de umăr
în locul pielii am un tatuaj cu dinții ei
perfect aranjați în ordine alfabetică
de la stânga la dreapta
de la dumnezeu la satan
îmi pun comprese cu aripi pârguite
frunzele toamnei deja sunt apuse vechi murdare
pe spătarul zgâriat al canapelei
atârnă leneș un ciorap rupt în dreptul coapsei
e abur în camera asta mică
tracy chapman îmi închide inima
aud o bătaie două trei patru
sună a pași goi lăsați pe plaja acoperită cu scoici
undeva
la o ușă îndepărtată de gurile sufletului
se lovesc pumnii mici și strânși
inelul zgârie lemnul stropit cu toate durerile
gâtul sticlelor răsună ca un ecou al vieții
taci sunete
nu mai ciocăni
acum cade o frunză de rodie
se deschide dur zgomotos
îmi simt camera violată de un parfum cunoscut
cearceaful miroase ca un cavou lăsat deschis
unde s-au adunat gutui nuci dovleci cămăși
poze din era holocaustului tricouri rupte
imagini cu paltonul roșu fluturând pe un pod anume
mâinile ținute împreunate pentru o rugăciune în cuplu
doare chestia asta inspirată din filmul mut
dar e un timp și pentru moarte
sau pentru trecut
până la urmă
îmi fac seppuku folosind
ultimul fir de păr lăsat de nina pe agenda roșie
tatuajele țipă spre amintiri
lasă-mă lasă-mă lasă-mă
închid ochii și văd alb
și palme legate de funii vechi
și copii întinși pe diguri
simt culorile intrând în vene ca un drog râncezit
îmi pierd ultima suflare
am pe inimă o mușcătură lăsată de dinții perfecți
din anumite puncte de vedere, am dreptate
mă oftică toată lumea
metroul cu ochii încercănați și plini de cafea
autobuzele pomii casele apartamentele vilele
dumnezeu și cianura lăsată în nori
toamna iarna vara primăvara
sau în ce ordine vreți să citiți
de fapt
mă oftic și eu
ca să am ce face
sau ce mormăi ce scrie ce ce ce ce
mă oftică ce-urile
și aceleași greșeli ortografice
adolescenții dezvirginați înainte de vreme
mă oftică adulții sâcâitori
mirosind a naftalină
vinul se prelungește în mine
și-mi lasă urme adânci grele
pe fiecare nerv rid sau amprente
îmi simt gândurile moleșite
mă oftic mă oftic mă oftic
mă oftică facebook-ul cu ideile lui întinse
pe zeci și mii de gigabyți
am o memorie închisă întinsă învinsă
stau în fața unui laptop și mă oftic pe arbitrii
pe fotbaliști pe iarbă pe fum
frunzele sunt în toamna asta prea verzi
nu vezi și tu
culorile s-au căptușit
sufletele mor tăcute
nu mai renasc dom'le
mă oftică glumele cu chuck norris
sau cele cu bulă cu ițic sau cu africani
încep să cred
că mă oftică și urma parfumului meu de cadavru
sau speranța de a aștepta un sms cu două cuvinte
ori trei ori patru mesaje combinate într-un cifru
mă oftică englezismele
actually
mă oftică generațiile noi
vechiul deja a murit
de oftică
luni, 15 octombrie 2012
criză de libelulă
11:02
miroase bine în cameră asta făcută din pene
desfac un heineken mă joc puțin cu plasticul din capac
am în buzunarul drept gumă de mestecat veche
îi privesc piciorul înfășurat în muchii
se aprind în mine blugii cămașa tricoul cu guns
părul ud se lipește de frunte
m-așez în balansoarul suspendat deasupra omenirii
asta-seară îmi strivesc creierul
de coapsa învăluită în cearceaf
deschid geamul cu ceața sărutând toți pomii
oamenii strigă și acum
am respirat am expirat am inspirat
sunt ca o frunză călcată de-un pantof
patul tace televizorul tace muzica tace
eu vreau să țip
01:45
încă nu dorm
am ajuns la a șasea a șaptea sticlă
timpul merge înainte
privesc noptiera scrumiera
cărțile sunt întinse pe marginea parchetului
deschise la pagini aiurea
douăzeci și șase opt șaptesprezece
lovesc o libelulă apărută pe sânul stâng
sânul drept hăituiește un vis
o fereastră scârțâie tușesc vecinii
mienuatul pisicii pocnit de degete sărut
îmbrățișare îmbrățișare sărut îmbrățișare
miros a bere și mi-e silă
o trezesc și-ntind un pahar
crede că glumesc și mă dă dracului
trântește ușa
07.38
am o libelulă sub pătură
îmbrăcată într-un tricou spălăcit
s-a-ntors și privește cum dorm
mă dă dracului
adorm
miercuri, 10 octombrie 2012
fără sens
poezia asta nu e pentru cei slabi de inimă
sau pentru cei înalți cu cerul
nu e nici măcar de dragoste
sau oftări lacrimi tâmpenii colțuroase
nu e nici de încredere neîncredere dezacorduri
by the way
nici despre mine nici despre lume
nici despre durere
idioți rămași pe gânduri
poezia asta se clădește pe același cuvânt
precum un vultur axat doar pe carne
e ca un alfabet întors pe toate părțile
și din el curg curg curg
ramuri lăsate cu merele facerii
scrijelește o barză la capătul cernelii
privește un cer și mănâncă viermele
înghite sucurile și plămânul ros de molii
amin sau dumnezei
înjurături lăsate pe culme la uscat
satul se vede colorat în solzii balenei
acum să tac
sau poate nu
cuvintele au un miros aparte
de mâini pline de lipici și putrezime
tot corpul lor duhnește a banal
pe dealul rămas alb
stau elefanți minusculi
lovesc inimi lăsate la gunoi
să te arunci de pe vârfurile cioburilor
gonesc în sânge particule de halocinogen
ai luat-o razna îmi spune un bărbos
sunt ok sunt ok
predau poezie pentru cei noi
cei dintre noi
cei în afara noastră
să taci îmi zice viața
un vers pică în capcană
își roade unghiile stând singur
suspendat pe coapsele bibliei
adam se-nchină cu stânga și face semn spre cer
poetul șef doarme încolăcind un șarpe
poezia asta v-am spus că nu e
poate nici nu o citiți
dați-o dracu'
nu e pentru cei închiși la minte
destupă ceara și dispari
azi
lumânarea e prima viață
s-au strâns toate curvele la poartă
e casting la filme despre distruși
droguri plăceri carnale alcool
în față se înghesuie ridicolul
mulți plâng puțini adorm
stau la coadă și scuip pe fața blegilor
am pornit fără întoarcere
cap sau pajură?
e totuna
răul e mereu pe cant
împreunează mâinile picioarele
ține lumea în plină sală de nașteri
și toți văd placente aburinde
cum ies din trupuri ajunse în iad
îmi vine să vărs toată berea
toată credința totul totul totul
asist la un portret de femeie
modelat în bărbat
lumea e închisă
ca un cerc perfect
să ne învârtim boilor
să ne învârtim întruna!
duminică, 7 octombrie 2012
morning glory
mă simt ca dracu'
aseară am băut și mi-am spart venele
în loc de sânge circulă în corp doar vodcă
ochii sunt încleștați pe vechile poze
vechile obiceiuri se reaprind în jurul
atâtor universuri marcate cu numele tău
ai plecat
te-ai întors și iarăși ai plecat
e un du-te-vino continuu
inima mea nu mai suportă cuțitele înfipte atât de adânc
sângerez tâmpito
și azi ai uitat să iei pansamentele cu parfum
stau pe balconul tăiat pe jumătate
e o demarcație pe el
între ziua de mâine
și cea de ieri
pun un picior pe dungă
prezentul se desfată în mine
cu aceleași simțuri obscure
negrul se transformă în mai negru
eram atât de aproape să te uit
să îți uit paltonul roșu și ciorapii albi
mirosind a caise coapte
găsesc în șifonier cămașa verde
iar încep căutările prin poze
albume dosare clasate și închise cu super-glue
pocnesc zalele din lanțurile coșciugului
pe fruntea mea e desenată o cruce
un spin din trandafirul pregătit pentru duminică
îmi lovește vârful degetului
donez sânge amestecat cu ură
închid ochii
respir
adorm
mă simt ca dracu'
m-au lovit tramvaie și mașini de oțel
primesc în plex durerile distribuite uniform
ca o mașină de tocat mărunt
iau un somnifer
un pumn un tub
lasă-mă-n pace Nina
ai lipsit doar atât cât să sper
sâmbătă, 6 octombrie 2012
primul om
mi-am pus sufletul în borcan
asta după ce l-am spălat de fiecare crimă comisă
am înfiletat capacul până când sticla
a refuzat să mai țipe a gol
știam că am o grămadă de timp acum
să-mi pun viața în ordine
să las fiecare scoică să cresteze pe sânii tăi
ultime cuvinte aruncate sub valuri
mâine miroase a negru
deja e octombrie și cerul mugește a ploaie
pe acoperiș
luna e beată
noi doi ne întindem cutele de piele.
între timp
am prins licurici de zi
mi-am agățat ultimul vis de aripile lor
doi dintre ei sunt tăcuți zboară doar în cerc
pătratul e învelit în staniol
și în borcanul lăsat pe verandă
taci acum
ține-mă de mână rămâi aici
de ce ești aici
acum
mereu
sufletul meu putrezește la soare
s-au desprins din el păcate lumânări tămâie
primele sărutări ultimele înghițituri de vodcă
a doua zi de muncă la câmp
și nimic
nimic nu îi oprește descompunerea
licuricii au început să plângă
coboară pe capac
leagă visul meu șchiop
iar el se sparge în două
patru opt șaisprezece
trezeci și două de celule topite
îți dau ție borcanul
cu un suflet gol
am rămas fără nimic
mă simt învins și reciclez întruna sângele
pozele mă absorb în timp
am fost acolo
știu fiecare bucată din trecut
clișeele mi se par cuvinte și lucruri și imagini mari
noiembrie va cunoaște
primul om închis într-un borcan
marți, 2 octombrie 2012
azi nu sunt pregătit de alb
cândva ziceai că îți e dor de mine
sau poate îți era doar dor de norii fantastici
iviți pe cerul lăsat ca o lacrimă de dumnezeu
dumnezeu nu plânge sau râde sau înjură
azi
lasă-mă să înjur
să mănânc fiecare bob de pământ
și să mestec nervii durerea
naivitatea însăși
tu mi-apari pe fiecare centimetru de sticlă
înghit ultimul pahar de vin
e alb și gâtul îmi cere apă
sau salivă rămasă sub ultima unghie a lui septembrie
azi e octombrie
deci lasă-mă să respir
prima gură de aer închisă din borcan
m-am chinuit doi ani să aud
și ultima frunză rămasă pe poteci
azi nu mai vreau
azi nu.
și astăzi îmi zici că mă iubești
ți-am înțeles ultima bucată de suflet
deschid robinetul cu vise
și mă arunc sub potopul de imagini
m-au lovit în cap toate
dar absolut toate greșelile dintre noi
le țin acolo
închise în mine
ca un seif lăsat în plin deșert
kilimadjaro e un simplu pas
m-am cățărat atât de sus
încât timpul îngheață și lasă ceasul
să se dea înapoi
dar tu
tu astăzi îmi spui că mă iubești
de ce timpul nu funcționează invers?
și poate mâine
după ce dorm cu ochii închiși spre ursa mare
o să îți zic același lucru
dar azi
azi nu sunt pregătit de viață
azi vreau să rămân în placenta femeii pline de alcool
m-agat cu degetele rămase uscate
și tot sângele mi se opune
azi nu
azi mai vreau să stau la căldură
mamă
joi, 20 septembrie 2012
ascunderi
(poza îi aparține Corei)
sufletul e ceva lăsat sub plapumă
stă la căldură și clipește
ca o fată din filmările siropoase
mereu las pe noptieră un bilet o singură pană
un măr și o tavă cu prăjiturele
încerc să-l scot din lumea lui
seara când ajung acasă
un păianjen își crește picii
călătorind pe dealurile din cearceaf
închid ochii și fac un duș rapid
aud zgomote sufletul urlă
ca o femeie în momentul perfect
țipătul copilului se aude
aburul din placentă coboară spre mine
se sparg baloane se desfac sampanii
sufletul rămâne cu ochii închiși
adoarme acoperit de transpirație
ca un giulgiu uriaș de lacrimi
iarăși clipesc și din cameră
se lovesc umbrele cu sufletul ruginit
precum o doamnă îmbătrânită curând
toate ridurile curg pe ea în râuri - râuri
timpul s-a înfipt în rochiile și cerceii și rujurile ei
a mai rămas sicriul lăsat de izbeliște
sufletul închide ochii
astăzi
s-a ascuns destul de oameni.
mâine
un nou musafir se maschează
ca o gheișă abia intrată în breaslă.
joi, 13 septembrie 2012
inhalări
ți-aș fuma sânul stâng
da știu
e ăla tatuat cu o amprentă întinsă
din dreptul sfârcului
până sus sus sus lângă baza timpanului
auzi acolo fiecare bătaie de inimă
orice frântură din sentimentul meu
bubuie prin vene
tu închizi ochii și lenevești în fotoliu
ai strâns peste coapse
ultimul tricou pe care scrie marlboro
în scrumieră se sting visele iubito
și scrumul miroase a neîncredere
de altfel
cine dracului mai stă să numere cârdurile de ciori
toamna încep să cadă primele ploi
cerul e plin de becuri rămase aprinse
unele se sparg și sfâșie și mușcă din el
noi am rămas închiși în balcon
tremuri toată și astăzi las aerul
să îți acopere trupul
pe sticla de cola lăsată în colț
s-au lipit două muște cu aripile împerecheate
peste noi doi se revarsă răsăritul
și paul mccartney jazz
fum scrum picături verzi
acum dansăm prin balcon
are geamurile zoite și ne arată strâmbi
fiecare e îmbrăcat cu altă piele
cumpărată din timp
acum e târziu
ai adormit întinsă pe mine
am capul greu și mă doare ultimul centimetru din deget
astăzi e o nouă zi
în care ne luptăm cu plămânii
îmi arunc carnea pe oase
și plec pe străzile nemăturate
mâine
mâine îți voi fuma sânul drept
miercuri, 12 septembrie 2012
parc-aș iubi un pic
parc-aș iubi așa puțin
din sunetele frunzelor căzute
se nasc emoții lăsate pe noptieră
aud sufletele respirând
în propriul lor sac amniotic e cald și tăcere
vreau în brațe vreau în brațe
în jurul meu al nostru al vostru al tuturor
se nasc sute de copii cu această dorință
sub bolta inutilizabilă a cerului
privesc spre pomul uscat
învelit cu o parte din coapsa ta
miroase a prune și a toamnă
nu așteptam acest lucru
această manie împinsă spre moarte
rămân lovit în prima vertebră
și toate iluziile pocnesc în mine
precum bobocii nenăscuți ai florilor de cireș
sunt singur și încep să fluier
mai ales când se lasă ultima fărâmă de răcoare
pe năsucurile tale îmi așez palmele
am ridurile mulate peste tine
din noi curge fiecare suflet
mutilat de iubire
te urmez cățărat pe fiecare creangă
sau spin sau frunză
trec pe lângă mine sunete de copite
copiii devin mici mici mici
dispar sub greutatea singurelor cuvinte
știute rostite atinse
vreau în brațe vreau în brațe
din fiecare implozie de idei
mă-ntorc cu ochii spre răsărit
aștept ultimul sunet cosmic
un fâlfâit de pene lăsat peste coaste
abia șoptesc
c-aș iubi un pic sau un pic mai mult
restul se înfiripă spre soare
adorm pe aripa ta
din zefirul purtat peste oameni
tu țipi cu sânge
acum te țin în brațele cuprinse de crize
sunt aici.
duminică, 2 septembrie 2012
sâmbătă, 1 septembrie 2012
sunt o ființă tristă cu flashback-uri.
versurile de aici respiră prin ele
oferă oxigen perfect mai perfect decât dacă ai planta
un pom în propria cameră sau în propriul plămân
lumea fumează prea mult creații expirate
tot aerul miroase a cadavru lăsat în genunchi
am rămas eu și scrisoarea neterminată
neîncepută neștiută
simt membrele roase
doi șobolani se plimbă peste cărțile de vizită
praful a înghițit toate florile
curg petale curg frunze curg ghivece
pământul se înconjoară cu propria salivă
și noi
oamenii
suntem bășicile sparte la întâlnirea cu cerul
versurile de aici sunt goale
au ecouri nelimitate lovite
de zidul dintre a și b
sau a și c ori d ori z
plesnesc în capul meu cu singurele note muzicale
auzite în nopțile pierdute cu sticla de vodcă
erau mi-uri răgușite
răsturnate
învârtite sub limbă sub buric
sub clarul de lună rămas liber pe banda stângă
circulăm haotic spre moarte
trecem prin tunele de versuri și versuri și cuvinte
claxoanele înghit sunetul
aud alb
versurile de aici sunt simple flashback-uri
pocnituri de imagini ca petele din fotografii
nuduri închise sub semnături anonime
toate degetele se înfășoară în cruste
și macină macină macină
frământă fiecare existentă din litere
golesc paharul pe pământ
morții au voie să bea vodca filtrată de pietre
pământ rădăcini de cruci existențiale
privesc toamna în ochi
pe versuri se așterne grena-ul
mă-nchid în căușul palmelor
sunt minusculul punct
de sfârșit.
marți, 28 august 2012
blasfemii ireversibile
play & read
te-am spart? pot să te lipesc la loc?
uneori aș promite că nu mă mai joc
și pun mâinile la locul mâinilor
picioarele la locul picioarelor
ochii îi păstrez
să privească pe sub ochelari
mai ales atunci când răstorni paharul de bere
ai o singură țigară
învăluită în părul tău prins cu o scoică
cred că am o nouă criză
am nevoie de o îmbrățișare închisă
între liniștea bătăii de inimă
și boom-ul suprem
îmi trec prin față zeci și mii de pixeli
notați cu ultima picătură de parfum
lăsată în mașină de spălat
am degetele pline de lipici
încerc să mă abțin
undeva sigur e o greșeală
de o lună mă abțin să nu plâng
dar nici eu nu știu de ce
mi-e teamă că mi s-ar sparge tot trupul
și am încurca piese între noi
mi-ar fi greu să am ceva din inima ta
în coapsa sau creierul sau antebrațul meu
m-am tăiat în năsucurile tale
pe abdomen se formează litere
litere litere litere
Nina dispare
apare și pulsează ca un quasar
trec ani lumină ani normali ani extratereștri
lasă-mă în pace
încă lipesc bucățile
mă simt că un Iona
în burta timpului
din fiecare piesă unită cu alta
se formează o bucată mai mare
și nu ajung la niciun rezultat
trec secundele ca un zâmbet fugar
din pozele tale
fulgeră aici
și ploaia se aude că un tropot
ca un trup lăsat în putrefacție
nu mai construiesc nimic
o să ies în lume
printr-o tăietură de bisturiu
poate
cine știe
găsesc o clonă
sau o alta
duminică, 26 august 2012
nebunul lăsat în paragină
cu tocurile de zece centimetri
lovesc în toate gongurile lumii
se înalță fiecare șuierat spre abis
cârd de ciori vopsite în note muzicale
am în spate cocoașa nelipsită
împletită cu paie și pântece noduroase
din fiecare respirație
se desprinde zugrăveala dinților
am fost pictat cu un ochi închis
și lumea ciocnește în cinstea
înfrângerii privită de aceeași ochi
încercuiți cu machiaj și ruj și buze
și port-jartiere și țigări și scrum
sexul miroase a otravă închisă
măselele-mi scrâșnesc pentru ultima oară
câteodată
eu nu sunt nicăieri
alteori
parcurg distanțe fenomenale
tânjesc după curvele înșirate pe bulevard
cumva
toată omenirea își masează obrazul
de sânii lăsați și seci
ai timpului travestit
pe o banchetă nelipsită
din peisajele mele
doi îndrăgostiți își mușcă necesarul de sânge
două iubite mimează o singură evă
îndepărtez imaginea cu dosul mânecii
aveam senzația de ciopârțire
m-am rupt de mine
și nimic nu mă oprește
am fiecare parte
desprinsă ca oglinda spartă din camera
unde mi-am găsit morții
ținând aceeași lumânare
din cer se aud gonguri
croncănitul portativelor îmi zgârie ochii
tai în carne vie
cea moartă îmi sărută destinul
și cine zicea
că nu sunt nebun avea dreptate
nu
eu sunt lovitura din stern
mă scufund în disperare
și las durerea în cadă
cu venele acoperite de săpun.
duminică, 19 august 2012
am pleoapa în formă de fluture
jam session cu Adelina Clondir
(Radu)
ți-e frig
te-aș îmbrăca eu cu mine
ne-am înveli cu pleoapele
formăm ochiul ce înconjoară lumea
bulgăre de nisip parcurs
de la un cap la o coadă
numai de nebunii însetați
ne-am roti ne-am roti ne-am roti
am înjura lumea în gând și în vise
mi-aș ascuți fiecare simț în tine
tu ai geme și ai răcni
(Adelina)
în fiecare urlet am pus un strop
din nebunia noastră
trupurile noastre împart aceeași membrană
vibrează când e încordată de aerul sărat
dacă m-aș dezlipi de sub tine
aș fi un cer fără nori
ori stele ori rămășițe de soare
vreau să știu că ești lângă mine
să-mi leg de tine toate
(Radu)
toate s-au legat între noi
avem un cordon ombilical
de douăzeci de centimetri
trecem prin fiecare mililitru de sânge
aceeași șoaptă împinsă în plăceri
cumva
am orbit în fiecare nerv din piele
tu mă trezești și mă afunzi spre vechile dureri
în valuri ni se leagă organele
suntem niște cadavre distruse în orgasm
(Adelina)
adun fiecare zgârietură lăsată pe spate
cu peticele de piele transpirată
simt cicatricile coborând prin șira spinării
și lovind în demisolul inimii
am ajuns să iubesc degetele
molfăind tricoul larg plin de nisip
încerc să-ți fac urme pe ochi
(Radu)
închid lumina
în scenă au rămas
doar piesele dianei ross
a trecut o vară și un val peste noi
privesc oglinda
odată
tu erai o retină simplă
și eu
o pleoapă în formă de fluture
sâmbătă, 18 august 2012
cu drag
pentru scriitori
numai de bine
călăuzesc din cuvintele lor
lumi întregi
generații răzvrătite
fără trecut fără viitor
cu șlițul deschis ca un bulevard
rămas intoxicat
de la ultimul concert rock
plin cu bere și bere și bere
și bere.
pentru visători
vise lungi și deocheate
aveți în voi simfonii uscate
orice glas auziți pe mare
lăsați-l în pace și închideți ochii
urniți-vă picioarele
și întindeți-vă pe spate
răstigniți ultimele imagini
pe poarta babilonului
un foc se naște
mascați-l cu alt chip.
pentru curve
toate sărutările posibile
din neiubirea voastră
s-a lăsat tăcerea
și lumea e doar un simplu geamăt
o singură partidă de sex
fără început și fără sfârșit
un cerc închis în propria lui viață
monotonă și lucioasă
ca un scuipat.
pentru oameni
nimic nou
o viață lovită de alte vieți
vagoane prinse la mijloc
în trenul cu opriri doar la stația cimitir
prin compartimentele voastre
sar copiii și sufletele
țipă în cea mai cruntă nebunie cosmică
pentru sfinți
doar iadul.
miercuri, 15 august 2012
biblică
adam și eva
aveau un măr
lăsat să crească
cu susul în jos
ca un păr despletit
din vocea lui lucifer
sosea toamna
ei doi priveau șerpii
încolăciți în orgasme scârboase
ciocăneau fiecare ou
și le fierbeau în sabia de foc
a arhanghelului beat
dumnezeu juca barbut pe bani
cu fiecare viață
scursă din rai
sub formă de scrum
și din fiecare coastă nelinsă
de câinii înghețați
se nășteau oameni tremurând
aveau placenta aburindă
le creșteau aripi
până în dreptul gleznelor rupte
aspirații îngenuncheate
erau trași înapoi de fum
cain lovea animalic
în tot sângele uscat
să te duci dracu'
îi strigau abel și seth
și toate semințiile lumii
acum
dumnezeu fumează pipe lungi
se scarpină în fund cu toate păcatele
și-a cârpit mantia și a lăsat-o la gunoi
se întoarce la masă
și pune corul cu oameni rugându-se
...
apoi
închide ochii
lumea e singură.
marți, 14 august 2012
un acordeon pe scări
astăzi
vreau măcel în scenetele din parc
pe undeva se ascunde lumina din fiecare suflet
panoramă deasupra băncilor umplute cu scrum
leagănele scârțâie din orice za neunsă
acordeonistul beat molfăie colțuri de pâine
te am pe tine învelită
în fiecare fum întors spre nemurire
și draci dansează dansează dansează
captează sunetele oranj
în pungile de nisip pline cu valuri
cucuvelele aterizează pe spinările șoarecilor
cumva
toate secretele lumii se înlănțuie în jurul femeilor
îmi întorc privirea spre burduful cu note uscate
sunt întinse peste trupul tău
într-o baie de soare încheiată
cu sutienul grena învârtit pe sârma colorată
veche pasiune lăsată în amintirile filmate în creier.
și prin camerele deschise
privesc apusul răsăritului de soare
în minte se lovesc clapele și notele și mânecile
un amator atinge acordeonul din colțul scărilor
din el se desfac pături pături
rămân umbrele însângerate din coapsele tale
închid o ușă
toți mușchii mi se transformă în transpirație
îmi creionez pe frunte ultimul dicton
finis vitae sed non amoris
e îmbâcsit fiecare cearceaf cu tâmpenii
cărbune de creion zgândărit cu dinții
am sfârtecat în sfârșit
pânza sigilată cu buzele
să petrecem acum îi spun durerii
iau treptele în brațe și desfac o notă
cade precum un măr copt lovit de toamnă
aud în mine numai nina nina nina
e plecată durere lasă acordeonul în brațele scărilor
mă-ntorc peste o viață.
vineri, 10 august 2012
oricine ai fi, gândește-te că ai intrat într-un cimitir
inscripție din Sighișoara
mi-am inspirat ideile cu tine și am născut coloși
prin pântecele mele rămăseseră sfâșiate
cozile crocodililor bocanci din război
batistele scorțoase pline de salivă uscată
răspândeam în aer miros de fotografii vechi
toată lumea mișca pământul
în sensul invers al ceasului
timpul stătea ca un simplu ac
suspendat în zborul neființei
din munți cobora vântul tăiat cu briciul
jurnalul de călătorie mustea de fiecare petală
m-am răsfirat în fiecare picătură de ploaie
cu durerile pocnind din nori.
mi-am înscenat crizele prin culori dureroase
pe umărul stâng am lăsat curcubeul
conturat de buzele tale cărnoase
sub piele se multiplică orice sentiment
respir încet deranjez fetusul osificat
sub propria lui greutate abisală
mi-au pârâit genunchii pe treptele mănăstirii
scări desprinse din neputința omului scuipat de dumnezeu
pe cer gonesc umbrele violate
am în gură fiecare sfârc mirosind a tine
îți tatuez în interiorul buzei
rugăciunea rostită invers
îngerii zboară spre iad
cântând în beție.
și fără tine
am asistat la nașterea colectivă
a pandorei înarmată cu sulițe
îmi las crucile și sicriul să cadă
iau un simplu ban și mă înec cu pământ
în ultima suflare șopteam o literă
agățată de stabilopozii omului din mine
și tu lăsai impresia celei de-a doua veniri
apocalipsa m-așteaptă
răsucind o țigară din frunze de nuc.
sâmbătă, 4 august 2012
memento pentru nina
să-mi zgribulești inima prin oase
miroase aici departe
a brad și fum învârtit
sub fiecare sfârc de stâncă verde
mai devreme a tunat
cu singurele întâmplări urâte din soare
mă-nghesui în vagonul de marfă
orice scârțâit sună precum clopotele
lovite de marmură.
să dai de mâncare cerberului
eu mai întârzii sub copita de drac îmblânzit
suflet alb cu ochii închiși
mâine las totul baltă și te aștept
legat de banca 13
o port fiecare centimetru
din tricoul tău cu imprimeu satanic
mă vei recunoaște
după buzele smulse
din zâmbet.
să nu uiți de oasele genunchilor
coapsele ar fi doar carte întreagă
și toate îmbrățișările s-ar termina în tăcere
afară e ploaie crudă
lumina închinată în lungi și molcome versete
am sub suflet cuțite ruginite
înfipte în fiecare capăt de coastă.
p.s.
mi-e dor de tine!
luni, 30 iulie 2012
știu că toamna se întorc visele
~jurnalul unui epileptic~
știu că visasem cu tine fiecare val din mare
picăturile se izbeau de noi
le simțeam în piele
fire contorsionate și reci
mă-mbratisai cu toate degetele
toate furtunile se abăteau peste nori
jurasei să aperi iluziile marcate cu sânge
plajele miroseau a scoici putrezite
în talpă rămăsese prins nisipul ud
se hrăneau coșmarurile
începuseră să-ți devoreze gambele
coapsele jumătate din tricou
erai neagră
mai neagră decât fiecare val spart de pietre
eu deja plângeam
am clipit cât pentru o vară
peste noi s-a lăsat nisipul ca o pătură caldă
îmi șuierau urechile a vânt
tăcerea ta lovea în suflete
rămăsese o singură bătaie de inimă
ascunsă pe sub stâncile gri
în față norii deveneau convulsii interminabile
îmi tremurau mâinile și te căutăm după parfum
priveam ploaia așteptată
tuna peste mare
marea mugea
venea călare pe munți sărați
am închis cartea
foile rămân negre
m-am învelit cu primele frunze
oasele scârțâiau
am încercat să mă mișc fără zgomot
tot sângele meu era la olimpiadă
mușchii au refuzat durerea
priveam bucata de apă și în minte
apăreai îmbrăcată cu pielea mea
fiecare nerv se scălda în halucinații
aveam în palmă scrijelit
acum e deja mâine
mai e puțin până la toamnă.
vineri, 27 iulie 2012
să vezi lumea printr-un ciob întreg
confesiunile unui psiholog
câteodată
visez că am unghii și artere uriașe
privesc icoanele distruse
unele au mii de ani vechime
eu mă simt precum un singur diavol
cu sângele revărsat peste dinții tociți
de la rosul lemnului
sicriele au început să nu mai aibe găuri
mai demult stăteam călare pe cruci
priveam văduvele de război
bătrânii copii bărbații
plecau plânși și negri
lăsau în urmă lor pământul zgârcit
cu propriul lor pământ
începeam să mă bucur cu fiecare pas
săream din inri în inri
până ajungeam la fața descompusă
de frig și moarte
rămâneam acolo cu orele
zilele lunile
priveam fiecare vierme cum își face cuib
începutul unei noi vieți
primul fir de iarbă ajuns la lumină
atunci plecam
mă-mbatam cu oamenii
ei nu mă cunoșteau și priveau rușinați
îi observam prin carne
vedeam fiecare coastă cum se unduiește
precum o mare plină cu oase
scuipate de rechini
după micul dejun
oricare dintre ei era în stare să îmi spună
începutul vieții de la sfârșit
am adunat în mine atâtea sentimente costumate
ca la o petrecere de anul nou
în care sunt ultimul invitat sub vâsc
abandonez fiecare suflet
pun o oglindă în fața lor
și ei continuă să vorbească
îmi strâng straturile de piele
și mă arunc sub copaci
fiecare creangă îmi e martoră
am jurat să nu spun minciuni
mă lupt cu fiecare nerv din creier
privesc în urmă la oameni
erau singuri în interiorul lor
cunoscuseră iubirea la suprafața căii lactee
n-aveau nicio idee despre religie
se închinau ca proștii
și pe urmă înjurau de sfinți
sau de diavoli
numai eu știu câte suflete
m-au chemat să cunosc adevărata credință
cea a morții tăcute.
luni, 23 iulie 2012
viață în viața moartă
astăzi îmi confrunt fiecare celulă din mine
cu ultimele amintiri
mă chircesc în pat și las melodiile
să îmi inunde spațiul
rămân fără aer
și atunci completez puzzle-uri
cu aceleași cuvinte și aceleași trăiri
îmi sparg măselele și le prefac în fiecare înjurătură
moștenită din vene și oase
până când cerul se transformă într-un loc al crimei
dumnezeu e înjunghiat în fiecare camera a inimii
eu râd și mă întorc pe cealaltă parte
doar atât îmi permit
mă simt precum un bolnav
în ultimele respirații.
cândva
credeam în sfinți
priveam fiecare pictură din biserica umplută cu fum
tânjeam după minuni
care nu s-au arătat niciodată
am privit un om spânzurat
lumina lunii era cadrul perfect pentru incantații
am zgândărit în pielea lui
cuvinte fără înțeles
eram în transă și ultimii mei nervi
m-au lăsat să plâng
țineam în palme sângele meu.
astăzi am rămas întins peste cearceaful rupt
privesc în urmă și mă văd copil
unde era dumnezeul vieții?
poate că moartea i-a luat-o înainte
și de atunci am rămas fixat
pe ideea de suferință
așa că mă întorc la frânghia lăsată goală
mă simt precum un bolnav
în ultimele respirații
dinaintea altei vieți.
vineri, 20 iulie 2012
scrisori pentru (ne)fericirea mea
Red Hot Chili Peppers - Snow (Hey Oh)
Asculta mai multe audio rock
dragă c
refuz să îți trimit sentimentele în rânduri
mi-am obosit fiecare nerv și mi-au plesnit venele
tu încă ești departe
și încă miroși a mere caramelizate
astăzi am moțăit în patul de toamnă
ascult fiecare piesă din zecile de momente
petrecute cu tine
mai desenez câte un gând cu ochii căprui
îl împăturesc și îl ascund sub saltea
ieri căutam crizele
îmi umpleam capul cu fiecare poză
în care noi priveam răsăritul.
cum să-ți zic c
sunt bine sănătos
mă-ndrept spre o înmormântare ciudată
în față se lovesc copitele
de coastele mele înnodate cu bucăți de carne
toți caii îmi nechează în creier
încep să înnebunesc
aștept iarna
ușa e proaspăt vopsită
cu o cruce ciobită
cheia e agățată de frunzele bradului.
c
a trecut prima săptămâna de soare
de azi simt o inimă lângă plămânul stâng
oamenii se uită tot ciudat la mine
dar prefer să zbier când ajung acasă
tu m-ai fi înțeles
dar viața e despărțită de destin
cândva
vom reuși să ne privim când plecăm.
draga mea c
e vară și căldura se așează peste mine
precum târfele deghizate în oameni
am fost în vizită la ultimul meu spital de nebuni
camera mea era distrusă
pictată în alb și fără niciun desen
sau rând scris
medicii de acolo mi-au spus
că sunt un tembel.
deci c
ceva în mine a devenit un uniform cor de erori
simt un glonț atingându-mi cerul gurii
și țeava caldă
miroase peste tot a foc
am mâna înfășurată în jurul unui pistol
ultimele cuvinte îmi vâjâie în cap
mi-ar fi greu să zic adio
dar crede-mă
că la revedere e prea dureros.
marți, 17 iulie 2012
cine sunt eu să îți fur poveștile?
nu mai mi-aduc aminte
era dimineață sau seară
oricum
era o zi lăsată în memoria mea
precum un fir din ghemul Ariadnei
auzeam fiecare pas din mersul tău
mai știu că ploua
cu frunze de aur din mărul lăsat deschis
ca un seif proaspăt jefuit
timpul se limitase între două respirații
la colțul blocului
o bătrână privea pofticioasă
la bucata de covrig mușcată de o pisică.
clipeam în neștire
pe spate simțeam dungi umede
lăsam fiecare nerv din mine să se închine
rugăciunea cea de pe urmă
uram un bun-venit femeii cu glugă
și buze putrezite
îmi înșfăca ultima rămășiță de suflet
priveam în gol
iar golul începuse să se lumineze
cu întuneric brăzdat de râsete diavolești.
pe un perete am recunoscut masca
purtată de tatăl meu
erau acolo săbii armuri și buzdugane ruginite
în sângele meu clocotea durerea
mă înghionteau sunetele clopotului din sat
aveam fiecare coastă spartă în trei locuri
bocete ale mamei
și norii se închideau ca un capac de sicriu
peste lume.
dar eu
eu mi-am prevăzut moartea
mai stăteam câteodată la povești
până seară târziu
și-acum
se răzbună pentru basmele furate
am plagiat moartea și viața
le-am încurcat
trăiesc sau mor sau trăiesc sau mor
ruleta rusească e inacceptabilă
prefer totuși
un sicriu cu spini.
duminică, 15 iulie 2012
9. Să nu ridici mărturie mincinoasă împotrivă aproapelui tău.
și cine spunea să lansăm
lampioanele în cea mai lungă noapte din an
tu alergai cu părul învârtit
în fuiorul vântului
îți murdăreai tricoul
lăsai sufletul nespălat două-trei zile
se umplea de praf mincinos
eu încercam să îl curăț
mâncăm toate merele din coș
sperăm la învierea învierii
o coastă albă începuse să-mi crească
în loc de crucea cu păcatul strămoșesc.
între noi
se despărțeau continentele
priveam îngrozit cum tu deveneai neagră
galbenă verde roșie
nu îți mai auzeam respirația
mă îngrozeam la gândul că noi
rămânem un trecut
viitorul nu trebuie privit în urmă
mi-am scrijelit pe rai
coapsele tale mirosind a prune
în fiecare dimineață
privesc și tac.
acum stau într-un pat de spital
îl am coleg de cameră pe Sisif
Dumnezeu e la reanimare
și Iisus
la terapie intensivă
m-au părăsit toți
îmi continui opera de mințit
pe cearceaful alb
mirosind a clor
până acum
am convins lumea de nevinovăția mea
am jucat pe degete
o piesă de teatru
cu păpușile făcute din șosete cârpite
eu nu sunt nebunul de care vă spuneam
și toată viața mea e o minciună
păcat că nu v-ați prins.
înșir păcatele pe tăblia de plastic
alea iacta est
nu e așa, moarteo,
că viața e cel mai grav lucru
ce ne desparte de mântuire?
vineri, 13 iulie 2012
7. Să nu fii desfrânat.
golește paharul de fiecare picătură
rămasă lipită cu buzele
astă-seară tratăm vinul roșu cu respect
și închinăm fiecare înghițitură
în cinstea erorilor
curvelor curvarilor morților
familiei durerii suferinței
și în general
tuturor oamenilor decimați
nu de război
ci de destin.
și-acum
caută un lăutar cu sângele gras
lasă-l să scârțâie vioara
întinde-te pe fața de masă arsă cu țigarea
se-adună muștele ca la un festin roman
nouă nu ne pasă
să bem în cinstea nopții
și în moartea vieții.
plecăm spre casă urniți
avem fețele lungi și capul greu
sprijinul nostru e însăși lumea
privește
țin pământul în mâini
cu tot ceea ce înseamnă el
te țin și pe tine în palme
ai rămas aceeași
și te-ai schimbat în fiecare secundă.
am îmbătrânit încercând
timpul se repede înainte
ca un tren fără frânele de urgență
lovește în fiecare om
eu mă resemnez
scot din sân
sticla cu vin de la tatăl meu
parcă mi-e dor de alte vremuri.
miercuri, 11 iulie 2012
4. Adu-ți aminte de ziua Domnului și o cinstește.
e duminică
tu nu știi să mai numeri orele
secundele se învârteau în cerc
clepsidra murmură parfum de mare și plajă
astăzi voi sta să te privesc îmi ziceai
îmbrăcată doar cu tricoul verde
se loveau între două bătăi de inimă
poze reale în alb și negru
culorile nu trebuiau inventate
iar timpul -
nici atât.
mâncăm pe jos din boluri cu desene gri
am pierdut noțiunea de eu
sau noțiunea de tine
un noi s-a format între pereții rotunzi
din pătratul vieții
credeai că rămânem blocați sub soare
dar norii închideau ochii îngerilor
spre noi se adunau aburii din tămâile morților
astăzi primim suflete
croite prea larg
pe tine te roade unul la călcâie
trebuie să te obișnuiești cu el
eu îl strâng de două ori în jurul trupului
oamenii prezenți
au uitat duminica
ziua familiei renăscute.
tu pleci cu barca lui Charon
rămân pe mâl și îți fac cu mâna
cealaltă e ocupată cu un capac de sicriu
și coasa tocită
gluga mea flutură în vuiet
privesc lista scrijelită cu bucata de cărbune
ultimul e Dumnezeu.
luni, 9 iulie 2012
8. Să nu furi.
lasă cearceaful cu stele rostogolite
pe patul înfundat cu mirosul dimineții
se plimbă umbrele noastre prin cameră
deși noi nu suntem acolo
ne urnim sufletele cu greu
spre barierele din raiul necunoscut
de îngerii căzuți.
mi-e greu să văd porțile încuiate
în centru este mărul tăiat
am început să defrișam pădurile terestre prea repede
lăsăm loc păcatelor să populeze
toate sentimentele încordate
precum crupa unui cal în viteză
mă iei de mână și lași aripile
să cadă peste stânci
privim grădina lăsată în paragină
și toate florile sunt călcate
cu dungă peste prima petală.
în mijlocul inimii
era un singur măr putrezit
am mușcat din el și am lăsat zgomotul
să-mi împuște timpanele
cunoașterea are miros rânced și vechi
scuip semințele în praful din cimitir
mă doare sufletul
dar trec mai departe
încerc să încui ușa camerei
dar cheia nu mai e la locul ei
parcă uitasem să văd realul.
perdelele sunt prea albe
pentru a rămâne în trecut
cheia e furată de cine nu trebuia
poate o să devină o locuință a suferinței
nu-mi pasă
sâmbătă, 7 iulie 2012
1. Eu sunt Domnul Dumnezeul Tău; să nu ai alți dumnezei afară de Mine.
ascultă-mă
îți spun să cauți durerea
prin cele mai ascunse văgăuni polare
nu uita să ai la tine
pieile de drac sărutate de îngeri
prin ele vei vedea răsuflarea mea
cea de pe urmă
o să-mi citești pe buze
cuvintele închise în pietrele din inimă
vei plânge atunci
acum
acum să râzi cât mai poți
sau cât mai suporți
sunt puncte de vedere ciudate
folosite pe scări de lemn
de opinie
de încredere
de renunțare.
ascultă-mă
mâine o să fie un nou răsărit greșit
toate astrele se învârt prin același eu
și aceeași tu
și nimic nu oprește vântul
duminică voi rămâne o stană de piatră
vor crește licheni păduri tropicale
șopârle păsări și versuri
îți voi dedică o carte
în ultima clipă a morții mele
ascultă-mă
nu mai ciopli aripile fluturilor
cât să mai suporte și ei
desenele curbate de barba mea
i-ai adus în pragul disperării
și viața a început să pară
doar o zi
sau două
lasă în urmă praf flori mov
iar toate visele mele
se prăpădesc odată cu ei.
ascultă-mă
eu nu sunt unicul tău dumnezeu
dar sunt cel care te iubește mai mult
joi, 5 iulie 2012
10. Să nu poftești nimic din ce este al aproapelui tău.
odată
eu am omorât un om
i-am sfârtecat inima până când sângele
a uitat direcția din vene
s-a speriat și a consumat oxigenul liber
plămânii s-au înecat în propria suflare.
i-am deschis pieptul să îi văd sufletul cum se scurge
era o slabă licărire
pâlpâia precum lumânarea de la căpătâiul mortului
cu ceară topită scurgându-se pe sicriu
era în mine speranță și durere
așteptam să țin în palme
de ani întregi minunea lumii
minunea vieții și a morții
minunea tăiată din divin.
unghiile îmi erau rupte din carne
sângele mi se lipise de păr buze
palme coapse față
era acru și cald
iar trupul rece se transforma
într-un cocon cu aripi îngerești
sufletul rămăsese prins în gât
ca o felie de măr tăiată bucățele
și înghițită prea curând
am început să plâng
țineam pumnii strânși în jurul inimii tăcute
degeaba aș mai spera la șanse vechi
noul e format din perfecțiune.
odată
eu am omorât
un înger
marți, 3 iulie 2012
5. Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca bine să-ți fie și mulți ani să trăiești pe pământ.
nu eram un oarecare
mi-era rușine să le zic alor mei
despre întâmplările șoptite sub inima mea
plecam în fiecare vară să vânăm
borcane pline cu compoturi de caise
ne deschideam gurile pentru a nu ne spune nimic
mâine seară o să miroasă în casă
a dispariție înceată
și într-un colț
unul din noi va plânge
indiferent de vârstă
indiferent de nume
indiferent de orice lucru
neelementar din prisma vieții noastre.
și totuși
mâncăm la aceeași masă
povestim aceleași destine împletite sub noduri
calcaroase noduri existențiale
ne îmbrățișăm în taine cioplite sub rugi fierbinți
în satul meu natal miroase a vechi
și a iarbă uscată
iar eu
eu miros a părinții mei
a sânge și sudoare și dor
și iubire și înfrângere și gust de cireșe coapte.
acum
acum miros doar a rușine
și spaimă lipită de gratii
mă lupt cu obsesiile fonetice
în spatele casei o aud pe mama cum plânge
îl aud pe tatăl meu lovind cu sete
o nicovală zgâriată pe mijloc
aud trecutul și restul rămas în mine
și nimic nu aduce înapoi
clipele.
dați-mi
vă rog
o clepsidră întoarsă!
marți, 26 iunie 2012
2. Să nu-ți faci chip cioplit, nici altă asemănare, nici să te închini lor.
gândește-te la mine
ca la o carte citită vara sub soare
tolănită precum o pisică egipteană
la picioarele sfinxului
devorează fiecare pagină și uită totul apoi
lasă coperțile rigide
îndoite la colțurile pictate cu negru
oftez în prefață
dar tu uiți să citești foile astea
le strivești sub altele mai interesante
mai ales în capitolul șapte
cel despre împungerea inimii cu ace de seringă.
gândește-te la mine
ca și cum te-ai gândi la aer
ți-am acaparat plămânii și îmi vine greu
să ies din ei
mă strâng în dreptul coastelor
am lăsat niște zgârieturi ciudate pe limbă
și sângele se revarsă peste mine
eu gustam și mă lăsam expulzat
și tras înapoi
mă respiri încordată
până la finalul vieții.
gândește-te la mine
precum la o icoană pictată cu degetul
nu am cruce în spate nici spini pe frunte
dar înghit loviturile de bici
și las genunchii să plângă peste pietre
mă grăbesc să ajung la durere
tu ești acolo
mă ridici și-mi speli mâinile
de păcat
apa s-a colorat în bleu
nu mai sunt regele prăfuit în oase.
gândește-te la mine
și întoarce timpul
o să am o discuție între patru pereți cu el
mi-a furat secundele oferite ție
și acum
sufletul mă ceartă c-a albit prea repede
Abonați-vă la:
Postări (Atom)