Ceva e rupt în mine. Simt fâșiile atârnând ca niște flamuri uitate pe un câmp de bătălie. Simt vântul șuierând printre ele, umflându-le ca vele mari ieșite din furtună. Și toată furtuna asta s-a transformat într-o liniște mai tăcută decât într-un mormânt. Sunt același om, cu riduri în plus și părul mai alb pe la tâmple. Dar am uitat să simt bucuria, râsul, mirosul ăla de acasă a dispărut impregnat în alte haine. Haine date, haine nepurtate, haine uitate. Haine aruncate atunci când Crăciunul bătea la ușă și toată fericirea mirosea a zăpadă lipită de ferestre.
În întunericul de acum, diminețile au gust de lemn putrezit. Și pasul e mai apăsat și privirea mai plină de ură. De căutări ale negrului, de ascuns în unghere și de stat cu genunchii strânși la piept și lacrimi invadând tricoul ăla primit la ultimul Crăciun.
Privesc prin geamul zoit cu ploile de acum. Vorbesc în capul meu cu umbra a ceea ce eram. Trec prin ședințe de psihoterapie și încă încerc să mă vindec. După fiecare ședința, îmi torn în stomac câțiva litri de alcool și tai toată greața amintirilor care bat în creier precum niște colindători în Ajun. După fiecare ședință, simt fiecare cicatrice pocnind și năvălind din ea puroi. Încă mă vindec, încă nu am pielea atât de tare să privesc lumina în ochi. Și încă ascund căutarea asta a întunericului atunci când spun că sunt ok sau sunt bine. Nu sunt bine, nu sunt ok. Nu voi mai fi bine. În sensul ăla, sunt schimbat. Văd binele în faptul că pot zâmbi, că pot mânca, că pot merge, că pot bea, că pot gândi. Dar unde e binele aici, în inimă, când ști că fiecare noapte se încheie privind singurătatea în ochi? Unde îți cari fricile, durerile? Unde le vorbești, unde le mângâi ca pe o pisică până adorm și uită să îți umble prin minte?
Aici, în lumina difuză a unui bec, îmi arunc fricile pe covor și le las să mă prindă de haine și să îmi muște din carne. Le las să vadă spaima din ochii mei, le las să îmi planteze în trup dureri. Ascult colinde triste și jur că, de undeva de pe străzi, aud bocetul bunicii. Și în lumina asta difuză, văd umbrele prinzându-mi în piept garoafe roșii. Văd venele devenind râuri negre, înecăcioase. Văd carnea devenind o bucată înghețată, văd pielea palmelor mai palidă și mai lipită de degete. Închid pleoapele și zumzetul durerii îmi bâzâie în urechi. Îmi șuieră prin minte, printre fâșiile alea lăsate pe cicatrici ca niște bandaje.
Deschid pleoapele și în fața mea e copilăria și ninsorile de altădată. Covrigii calzi, sărutul părinților de pe frunte, colindele mirosind a speranță. Fuga aia prin zăpadă spre brațele bunicii, când frigul îmi colora viața cu roșu în obraji. Acele de brad lipite de tălpi, ciocolata furată din pom în Ajun, când toată casa dormea lipită de vreo sobă. Îmbrățișarea părinților, ciocnitul paharelor de vin, somnul venit îmbrăcat în puloverul ăla nou.
Și realitatea îmi sugrumă căldura simțită în piept. Acum, a venit și aici Crăciunul. Cu frig în tendoane, cu aceleași mișcări prin cameră. Mersul până la geamul zoit de ploaie. Privitul spre casele luminate. Acolo e cald și-s inimi fredonând colinde. Aici, inima mea e într-un surghiun din care nu se mai întoarce. Vin colindătorii și las ușa închisă. În întunericul de acum, doar o singură ființă cotrobăie prin unghere. Îmi simt fricile aducând covrigi reci și săruturi mirosind a depresie. Acele de brad sunt amintiri, acum am ace în inimă. Din sertar, scot bandajele rupte luate de pe câmpul de bătălie din trecut. Acopăr ochii cu ele și sting becul. Îmi iau locul în colțul canapelei, îmi iau înapoi forma de om chircit. Pe hainele ponosite, zăpezile devin lacrimi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu