confesiunile unui psiholog
câteodată
visez că am unghii și artere uriașe
privesc icoanele distruse
unele au mii de ani vechime
eu mă simt precum un singur diavol
cu sângele revărsat peste dinții tociți
de la rosul lemnului
sicriele au început să nu mai aibe găuri
mai demult stăteam călare pe cruci
priveam văduvele de război
bătrânii copii bărbații
plecau plânși și negri
lăsau în urmă lor pământul zgârcit
cu propriul lor pământ
începeam să mă bucur cu fiecare pas
săream din inri în inri
până ajungeam la fața descompusă
de frig și moarte
rămâneam acolo cu orele
zilele lunile
priveam fiecare vierme cum își face cuib
începutul unei noi vieți
primul fir de iarbă ajuns la lumină
atunci plecam
mă-mbatam cu oamenii
ei nu mă cunoșteau și priveau rușinați
îi observam prin carne
vedeam fiecare coastă cum se unduiește
precum o mare plină cu oase
scuipate de rechini
după micul dejun
oricare dintre ei era în stare să îmi spună
începutul vieții de la sfârșit
am adunat în mine atâtea sentimente costumate
ca la o petrecere de anul nou
în care sunt ultimul invitat sub vâsc
abandonez fiecare suflet
pun o oglindă în fața lor
și ei continuă să vorbească
îmi strâng straturile de piele
și mă arunc sub copaci
fiecare creangă îmi e martoră
am jurat să nu spun minciuni
mă lupt cu fiecare nerv din creier
privesc în urmă la oameni
erau singuri în interiorul lor
cunoscuseră iubirea la suprafața căii lactee
n-aveau nicio idee despre religie
se închinau ca proștii
și pe urmă înjurau de sfinți
sau de diavoli
numai eu știu câte suflete
m-au chemat să cunosc adevărata credință
cea a morții tăcute.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu