Scopul unei minţi pierdute (II)

=fragment=

Peste capul meu planează îngeri negri, au aripile lipicioase şi totul miroase a mucegai. Zboară peste tot aceşti îngeri, n-au feţe, n-au capete, din gâtul lor ies gândaci mâncători de carne, alerg, mă împiedic, cad, un picior e muşcat deja, văd osul alb şi sticlos, încerc să plec, găsesc o uşă, o deschid şi pic în gol, pereţii din jurul meu devin din ce în ce mai strânşi, au desene groteşti, un arhanghel sărută cele şapte păcate, o curvă devine regină, canibalii se creştinează şi vomită toată carnea oamenilor, Dumnezeu se rostogoleşte pe muntele lui Sisif şi cară vedre cu apă pentru Prometeu, Moise e înfăşurat în lanţuri, Adam şi Eva înoată în sânge. Un fluture cu joben salută viaţa, sunt transpirat şi respir destul. Mă trezesc, mi-e greaţă, ajung la baie şi dau afară ultimele sticle de alcool, din nas îmi curge sângele în şivoaie, mâna dreaptă mi-e amoţită, o venă e deja spartă în trei locuri. La dracu cu drogurile astea de nimic, deschid fereastra, e destul de frig. De data asta am avut noroc, halucinaţiile s-au terminat destul de repede.

Irina sună. Sonia sună. Doru şi Maria sună şi ei. Nu răspund, îmi pun gândurile în ordine. Aştept. Tăcerea îmi sparge timpanele, simt că timpul se dilată. Aştept. Iau fiecare idee în parte şi o izbesc de pereţii craniului. Sonia dispare. Doru şi Maria? Nu, ei sunt coloanele pe care mă ţin. Irina? Nu, nu aş vrea să dispară. Şi totuşi, atitudinea aia a fost ciudată. Când a plâns a fost ciudat. Când am ţinut-o în braţe a fost ciudat. Pentru că atunci mi-am revăzut viaţa, durerea, fericirea, toate prostiile speciale oamenilor. M-am simţit om. În ultimele luni, a fost pentru prima dată. Irina devine un capitol perfect. Privesc norii. O să plouă, o să plouă peste tot oraşul ăsta de rahat, mâine o să vedeţi oamenii cărând umbrele şi privind miraţi luciul asfaltului, geamurile curate şi câinii spălaţi. Or să vadă prin propriile lor suflete, or să râdă, or să uite. Or să revină la praf, mizerie şi banal. Or să moară fără realizări. Eu? Eu mă voi bucura, o să desfac sticle enorme de vin şi o să dansez peste crucile lor. Îmi place ploaia pentru că aduce în oameni sentimentul de resemnare. Irina sună. Răspund, o chem la mine. Îmi spune că vine, îi spun că o sărut. Tace. Înţeleg mesajul. Închid şi curăţ podeaua de sânge. Ascund seringa primită de la dealerul de peste drum. Poate nu o s-o mai găsească nimeni. Deschid geamurile, las ploaia să intre în garsonieră. Las aerul să intre în locul morţii. Şterg praful, şterg cărţile, masa, pozele. Le ascund. Le închid sub pagini întregi de cursuri despre strategii şi relaţii politice. Îmi schimb tricoul alb, pe care scrie Marlboro cu unul galben spălăcit. Blugii pătaţi de cafea, bere, vin, sânge îi arunc la coş. Am zece perechi de blugi la fel, iau una din dulap. Găsesc bani în buzunarul din spate, cobor şi cumpăr doua beri. Până ajunge tipa, beau una. E rece. O beau calm, respir des. Poate că ar trebui să renunţ la chestiile astea. Mai am câteva minute singur. Undeva, ştiu că voi renunţa la prostii. Azi nu e ziua potrivită. Privesc cutia goală pe jumătate. Zâmbesc. Ştiu că Irina o să mă ajute. Ea şi Doru şi Maria or să mă ajute. Plouă mai tare. Mă-ndrept spre balcon, am acolo un şezlong, mă aşez, termin berea. Uşa se deschide, e Irina. O privesc, mă priveşte. Bună, îi spun. Bună îmi răspunde. Râde. Eu încep să plâng.

Mă ridic. Iau cutia de bere şi o strâng, o arunc la coş. Irina mă sărută pe gât, eu tot plâng. O iau în braţe şi plâng. Mi-era dor de tine îi zic. Îmi spune că şi ei, ne sărutăm ca doi disperaţi, ascultam jazz şi blues şi soul şi r&b şi tot ce vine pe listă. Ziua devine noapte, noaptea devine zi, rămânem acolo înlănţuiţi, cearceaful s-a lipit de noi, nu ne pasă. O lumânare e aprinsă, miroase a mere şi scoţisoară, miroase a Crăciun deşi e abia noiembrie. Miroase şi Irina a gutui, facem pauze de la înlănţuirile noastre doar ca să fumeze o ţigară, ori ca să schimbăm o melodie. Nu vreau să mai pleci de lângă mine, nu, nu o să plec îmi spune. O să plece pentru câteva ore, câteva zile, pleacă acasă, eu rămân în Bucureşti. Se va întoarce odată cu prima ninsoare şi ştiu că va rămâne aici, lângă sufletul meu. Îşi ia paltonul verde, o conduc la metrou. Ne vedem, ne auzim, ne ţinem în braţe. Pleacă. Rămân pe peron, privesc ultima lumină a vagoanelor, gata, a plecat, mă întorc în casă.

Ceva s-a rupt în mine, desfac ultima bere, stau cu ochii aţintiţi în tavan, mă concentrez pe toate punctele apărute peste noapte acolo, geamul e luminat de toate străzile din spatele blocului. Bucureştiul e-o stare de ebrietate vecină cu inexistenţa. Totul se mişcă prea rapid, prea superb. Noaptea mea se transformă în dimineaţă, eu sunt nemişcat, mă gândesc la Irina. Mă îmbrac, iau o geacă de blugi pe mine, mă duc la McDonalds. Comand un cheesburger şi un shake, stau afară, sunt singur, toţi sunt înăuntru şi mă privesc ca pe un ciudat. E frig, mănânc, beau cafeaua. Pe lângă mine trec tramvaie, autobuze, oamenii intră, ies, râd, se grăbesc. Moartea oricum o să vină, pentru ce vă grăbiţi?