Scopul unei minţi pierdute

=fragment=

Dimineaţa, soarele îmi bătea în ochi cu scârbă. Capul îmi era greu şi suflam greu. Mi-am sunat cel mai bun prieten, i-am zis ce-am făcut, mi-a zis să mă duc dracului şi mi-a închis. Pe parchet erau urme ale nopţii, vomă galbenă, şosete aruncate, sticla spartă în zeci de cioburi. O muscă se plimba pe televizorul stropit şi plin de praf. În baie, oglinda era ciobită în colţul din stânga. Prin ea vedeam o faţă deformată, ochi încercănaţi şi buze uscate. Am băut vreo trei căni cu apă, mi-am făcut un duş, m-am bărbierit. Prosopul era pătat, l-am aruncat, am folosit prosopul Soniei. Cred că am şi plâns după, m-am întins în pat şi am adormit iarăşi. Prima zi a trecut ca o petrecere fără petrecăreți. Ca o melodie perfectă ce se banalizează. 

 Am nevoie de un cuvânt acum. Maria stă în faţa mea şi nu zic nimic. Ridic din umeri, privesc peste capul ei, zăresc o cutie de bere, o iau şi mă întind în pat. Beau încet, mi-e frică să nu mă îmbat iarăşi. Ei doi mă ştiu, tac. Se aude din laptop doar Tracy Chapman. Numai Tracy Chapman. Ăştia doi sunt setaţi pe aceeaşi piesă zile întregi, adorm, se trezesc, mănâncă, fac sex, fumează şi beau pe aceeaşi melodie. Ultima dată când am venit la ei, casa răsuna a Beatles şi Yesterday-ul ăla hipnotic al lor. Le adusesem plăcintă de mere şi friptură cu garnitură de cartofi. Au rezistat o zi şi jumătate. Pe urmă, Maria şi-a vândut lănţişorul de aur primit la 18 ani de la părinţi, au făcut rost de mâncare şi aşa a mai trecut o săptămână peste ei.

  Doru vine lângă mine, mă întreabă dacă sunt ok. Sunt bine, doar puţin obosit. Nu mă crede, mă întreabă dacă am mai vorbit cu Sonia. Da, m-a sunat ieri după-amiază, am vorbit calm, ne-am certat, ne-am cerut scuze, iar ne-am certat. Ţipă că suntem idioţi, că nu ştim să vorbim. Îmi zice că relaţiile sunt de rahat, începe să filosofeze, să spună că trebuie să o uit, să-mi trăiesc viaţa care şi aşa e scurtă şi nasoală. Zâmbesc. Îmi iau geaca şi cutia de bere şi plec. Nu îi interesează unde, Maria deja începuse să îşi dea tricoul jos. Pentru ei, eu nu sunt decât un dealer de mâncare. O legătură cu lumea de afară, cu zgomotul, cu aglomeraţia, cu tot. Sunt necesar în limita în care nu îi forţez să iasă, să plece, să respire. Doru încuie uşa, îi aud cum râd, Tracy Chapman se aude iarăşi acompaniată de gemete. Zâmbesc, cobor, aştept metroul.

Garniturile astea vechi miros numai a alcool ieftin, sunt pline de graffiti-uri ciudate, alambicate, în culori stridente, hipiote. Pe scaunele roşii sunt mâzgălite numere de telefon si desene obscene, picioare desfăcute, versuri din alte lumi. Soniei îi plăceau metrourile astea, se simţea în voia ei şi ar fi stat toată ziua acolo. Iarăşi mă lovesc flashback-urile, îmi bubuie în cap cu sunete de jazz auzite de alte generaţii. Un cerşetor se aşază lângă mine, îmi cere o ţigară, îi spun că nu fumez, mă înjură, pleacă şi rânjeşte cu toţi dinţii îngălbeniţi şi sparţi. E un eşuat, un human failure în adevăratul sens al cuvântului. Într-un fel, şi eu sunt ca el, pentru prieteni sunt doar un dealer de mâncare, un eşuat în ale iubirii, o scoică lăsată pe malul unei plaje prea abrupte.  Îşi face loc prin mulţime, scuipă pe o roată, lumea se strânge în jurul salivei de parcă ar reprezenta tot sensul vieţii. Eu sunt dezinteresat, scot mp3-ul din buzunarul cusut cu stângăcie, pornesc la întamplare şi închid ochii. Kenny Loggins şi al său Danny's song. Sună bine, îmi strâng paltonul, adorm.

Când mă trezesc deja am trecut de staţia mea, cobor, iau metroul următor, cobor, ajung acasă, arunc cheile şi mă trântesc în patul nefăcut, rămân acolo două, trei, patru ore, nu fac nimic, nimic, nimic, mă gândesc doar la flashback-urile de mai devreme, devin prea insistente şi prea dese. În frigider găsesc doar salam şi o bucată veche de caşcaval, mâncarea mea e toată la Doru şi Maria. Mai văd şi o cutie de bere, o desfac, deschid laptopul, încep să colectez pozele din anii trecuţi, vreau să le şterg, nu pot, le închid, iau o carte din vraful lăsat lângă calorifer, aleg una, citesc, ochii îmi sar din cuvânt în cuvânt, obosesc. Îmi sun părinţii, telefonul e ocupat, se face noapte şi sunt prins din nou în garsoniera asta vopsită în alb.

Deschid geamul, plouă, un fulger loveşte o antenă parabolică şi sunetul se deformează ca un pumn de nisip călcat de talpa Soniei în vara când amândoi ne-am pierdut virginitatea după ce am băut numai Jagermeister într-un club plin de lumini dureroase. Sufăr de epilepsie, n-am voie să beau, dar aşa îmi deschid viaţa din carapacea dură. Fiecare zi e un un banal continuum, aştept să cred în ceva, religia e veche şi plină de prostii apocaliptice. Cineva-urile propuse de toţi prietenii le refuz, nu îmi place să descopăr lucruri noi. Câteodată privesc sertarul din dulapul scorojit, am acolo un tub de pastile cumpărate a doua zi după episodul Sonia. Ea nu ştie de astea, le-am ţinut ascunse ca pe un artefact din vremuri chinuite. Îmi face bine să le ştiu acolo, parcă aş avea mereu o cale de scăpare, un drum sigur ce-mi stă la dispoziţie.

Geamul încă e deschis, ploia se aude ca un răpăit de mitralieră din filmele vechi. La televizor sunt derulate imagini cu oameni morţi, aruncaţi în gropile comune, goi, slabi, cu bărbile lungi şi cărunte. În spatele lor sunt militari, în fundal, o pădure ce a îndurat prea multe. Lumea noastră a îndurat prea multe. Încep să râd, mă simt ca un hipiot lasăt în altă viaţă. Arunc cutia pe fereastră, e plesnită de zeci de picături, cade, un vecin înjură. Dau un telefon, sun iar la părinţi, iar e ocupat, adorm cu laptopul deschis pe un film vechi. Mâine poate e iar ploaie şi mai mult frig. Frigul mă face mai uman, mă face să simt bătăile inimii. Frigul mă îndepărtază de Sonia, îmi ţine mintea calmă. Şi atâta timp cât sunt calm, refuz să am încredere în suferinţă. Am încasat destule gloanţe încât organele mele interne sunt făcute din plumb topit. Corpul e plin de zgârieturi şi cicatrici rotunde.