8. Să nu furi.

 
 lasă cearceaful cu stele rostogolite
 pe patul înfundat cu mirosul dimineții
 se plimbă umbrele noastre prin cameră
 deși noi nu suntem acolo
 ne urnim sufletele cu greu
 spre barierele din raiul necunoscut
 de îngerii căzuți.
 
 mi-e greu să văd porțile încuiate
 în centru este mărul tăiat
 am început să defrișam pădurile terestre prea repede
 lăsăm loc păcatelor să populeze
 toate sentimentele încordate
 precum crupa unui cal în viteză
 mă iei de mână și lași aripile
 să cadă peste stânci
 privim grădina lăsată în paragină
 și toate florile sunt călcate
 cu dungă peste prima petală.
 
 în mijlocul inimii
 era un singur măr putrezit
 am mușcat din el și am lăsat zgomotul
 să-mi împuște timpanele
 cunoașterea are miros rânced și vechi
 scuip semințele în praful din cimitir
 mă doare sufletul
 dar trec mai departe
 încerc să încui ușa camerei
 dar cheia nu mai e la locul ei
 parcă uitasem să văd realul.
 

 perdelele sunt prea albe
 pentru a rămâne în trecut
 cheia e furată de cine nu trebuia
 poate o să devină o locuință a suferinței
 nu-mi pasă