epistolă

ne întâlnim doar la botezuri și înmormântări

ținem capetele plecate să nu ne privim în ochi

ținem capetele plecate să vorbim mai mult cu pământul

- ciontul ăsta negru de colecții de oase și vise 

și lacrimi transformate-n noroi -

ne zărim doar când sună toacele

spunem doar bogdaproste sau amin

facem cruci mari în care prindem toate păcatele 

- prin cele trei degete unite 

căutăm mângâierea lipsă și încrederea dată de cei plecați -

evităm să ne sunăm să ne deranjăm să râdem 

ne ținem viața ascunsă în sticluțe mici numerotate săptămânal 

pe rafturile unde o dată erau locuri rezervate de zâmbete 

acum tronează doar rutina

de a ne îmbrăca de a mânca de a lupta

și pe dinăuntru sângerăm încontinuu 

ne întâlnim doar la înmormântări și botezuri 

ne zărim când sună clopotele

mai ne amintim de noi doar la paharul de vin 

când apusul desenează pe cer altceva

decât negrul și albul și griul 

închidem apelul cu pământul 

și sunăm să deranjăm 

și să râdem 

mantră pentru veșnicie

și cât mai stai cu fricile tale

când pe firul electric

păsările își privesc apusul ca pe o nouă zi

când pisicile vânează prin pâlcuri de iarbă

și bunicii încheie ziua cu rugăciunea celor plecați

cât mai ai de gând să îți lași năframa în vânt

ca o lungă melancolie a ceva ce a fost

-muget de ciută la amurg-

din veșmântul în care ai fost botezat

au crescut spini și ciulini și lacrimi

și toate tristețile s-au lipit de tine

precum o piele nouă

-mască în care mimezi fericirea-

întinde palmele

fă-le căuș și soarbe încet lumina

ai o cărare nebătută și o bocceluță în care ți-ai înfășurat inima

pășește ușor

la fel ca în biserica primului tău prohod

în care simțeai căldura lumânării

mâna tatălui pe umăr

mirosul de colaci și colivă și vin roșu de țară

ia-ți amintirea asta și du-o spre speranță

hai

ce a fost mai ușor a trecut

de pe firul electric

păsările au plecat demult

halte là, on ne passe pas

de aici te descurci cum poți 

strângi între degete cruciulița dată de părinți la botez

scuipi în sân și asculți vuietul liniștii 

în aerul uscat îți ascuți inima 

închizi ochii și speri să fie iar primăvară 

mirosind a caise verzi și a iarbă și a Paște 

sau iarna aia 

în care primul sărut era a doua beție din viața ta

și fulgii cădeau în lumină ca lacrimi 

de atunci încerci să privești trecutul cu spatele puțin mai drept

în ranița grea peste care s-au adunat ecusoane 

găsești firimituri uscate 

2 foi galbene și fericire râncedă

faci focul și privești spre orizont

așteptând înălțarea sau apusul

unui nou soare

de acum

pui un picior în fața celuilalt

scuipi în palme și apuci lopata

mai faci tranșee prin suflet

mai aprinzi un felinar 

descifrezi pe spatele ultimei scrisori

semnificația celor două lacrimi mirosind a portocal

îți faci o cruce mare cât o mie de pomeni

și ridici din umeri privind rana sângerândă din inimă 

lași amintirile amestecate într-un cocktail molotov

pe aici nu se (mai) trece

pe aici vei sta păvază și îți vei exersa tirul

pe oameni pe becuri arse pe păpădiile crescute prea mult

din manșetă se scurg picăturile de sânge 

ca fulgii căzuți în lumină 

bipolarism

pe undeva

secundele devin un râu învolburat

format din primele lacrimi

primele izbucniri de furie

-când rupeai creioanele cu care sperai că îți desenezi

casa visurilor tale-

prima înjurătură de sfinți

și Dumnezeu

și dureri și căderi în abrupt

pocnitul a ceva din interiorul tău

care devenea o bombă cu ceas

și sânge clocotit și priviri

revărsate ca o cascadă

mugind a turbare

pe undeva

clipele opresc fiecare amintire

nopțile cu luna cât o casă părintească

mirosul de fân abia cosit și lăsat pe câmp

primul dinte scos 

prima poză în care stai mândru și știrb

iar lumea se învârtea doar în jurul râsului 

mușcături fine ale fericirii

mai ales când îi priveai zâmbetul 

după ce îi spunei că e frumoasă 

între astea două extreme

te simți captiv precum un om blocat într-un ambuteiaj

și atunci îți vine să cobori din mașină 

să lași ușa deschisă și motorul pornit

printre bucățile de tablă și plastic și asfalt

ți-ai croi un drum nou

unde liniștea 

se măsoară în bătăile de inimă 

ale îmbrățișărilor care te așteaptă acasă 

primul din neamul tău

la naștere

ți-au numărat bătăile de inimă

scrijelind pe perete

din respirație în respirație

între cearceafuri

mama ta închidea ochii și spunea rugăciuni

simțea secundele

ca milioane de ani luminoși

urmați de miliarde de ani de întuneric

în țipatul ei

se potriveau toate dramele și greșelile omenirii

și atunci

ai deschis ochii

privind spre suflet

în vechile ode

eroii împărțeau dreptatea ca pe o ofrandă a zeilor

tu îți împărțeai trecutul

între prima gură de aer

și ultima expirație

în tot tumultul ăsta de secunde

priveai spre cer și cereai ploaie

ceață

crivățul din copilărie

când toată casa mirosea a ceară topită

și a liniște

când ai privit prima dată printr-un pahar gol

inima îți era făcută țăndări

în fiecare strop prelins pe cioburi

citeai ultimul zâmbet

ultimul sărut

ultima dată când stăteai pe marginea patului

și priveai cum universul mușca dintr-un măr

și-acum

privești spre albastru și numeri secundele

scrijelești pe perete respirațiile 

până ajungi să ai în brațe stele

și chei

și milioane de puncte de cerneală

încrustate în piele

ca o simplă hartă

spre fericire

cât de ușor se poate obține fericirea

doar setând ora unui cuptor

schimbând becul de pe hol

antecamera unde îți lași 

fricile

oboseala

sărutul de dinainte de a pleca

privind înapoi spre patul

înfășurat în trupul ei

în primele dimineți

pașii erau ecouri absente

vedeam în cameră

tricoul aruncat mirosind a vin

paharul ramas spart pe balcon

fericirea șezând pe fotoliu și spunând rugăciuni

în ultimele dimineți

pașii sunt mai prezenți ca întotdeauna

privesc albastrul abia eliberat de somn

degetele căutând palma și umărul

ziua alergând spre mine

ca un accelerator

în care moleculele se despart pentru ore bune

până când

particula lui dumnezeu dispare

și e înlocuită de particula dorului

și în fiecare respirație

încep să recunosc cât de ușor

se poate obține fericirea

ținând în minte

sărutul de dinainte de

noapte bună 

this is me

ăsta sunt

am frici mai mari decât

zborul rândunicilor în toamnă

când privesc cerul

din mintea mea curg bolovani mari

cu întrebări catastrofale

despre viață

despre lumină și întuneric

despre pumnul în care strângeai

praful mirosind a copilărie

am în mine temeri

unele sunt catapulte mari prin care

îmi transform inima în stânci cu care sparg ziduri 

unele sunt praștii cu care îl omor pe Goliat

unele sunt Goliat picând lovit în tâmplă

de multe ori

cerul devine doar o scenetă

în care sunt actorul principal

actorul secundar 

și femeia de serviciu

care împarte bomboane fiecărui spectator

la ieșirea din sală

am speranțe mai multe decât oricare om

pe unele le păstrez încuiate în mici sertare

alături de primele lucruri aflate pe pământ

-mirosul mamei al tatei

al pustiului din care am fost creat-

câteodată

închid ochii și simt în nări prima moarte

mirosul ăla dulceag și vechi și a toate și a nimic

celorlalte speranțe le dau frâu liber

pe fiecare piesă pe fiecare bucată de perete

pe fiecare pahar de vin scurs la lumina lumânării 

când ea se îmbracă în fața mea

cu săruturi și fericire 

și liniștea ne pare 

doar o conversație între inimi

însemnare

undeva în inimă

am început să îmi iau notițe despre tine

despre florile de câmp

despre bălțile în care îți vezi reflexia

când plimbi câinele și bei bere

cu spatele lipit de un zid

pe care scrie acab și fuck the system

și privește cerul

și tot albastrul ăla care e prins în ochii tăi

linia umărului

strânsul buzelor atunci când

îmbrățișarea e un mod de a spune cuvinte

nerostite

scriu

șterg

corectez

îmi adaptez scrisul în funcție de zile

de aceea uneori

am o pagină cu litere mici și fricoase

alteori am o pagină cu formele vocalelor

mai frumoase decat ale oricărui caligraf

pe fiecare margine

fac însemnări

mai importante decât totul

alarma la 8:31 -

cumva

creionez totul pornind din linii punctate

și totuși

foile vorbesc despre tine

ca despre un ocean

ca despre o pădure

ca despre traseul ăla mișto de pe munte

când te prinde ploaia fără pelerină

și râzi și îți simți inima bubuind de fericire

ca într-un final

să vezi aburul ridicându-se din pământ

și devenind alți nori

în ochii mai albaștri

decât cerul privit

x

unde-ți aleargă inima

când stai 

și te înconjori de întuneric

când sălciile devin umbrele kimono-ului 

aruncat pe scaunul lipit de geam

și tot ce vezi în față 

e un dream catcher mulat pe spate

din fiecare bulgăre plantat în șoapte 

luminile dimineții dansează adevărul 

cuvintele alea înnodate în gât 

descătușare vecină cu respirația

când totul ajunge să fie

un cal imprimat pe sticla

din care ți-ai vărsat viața 

pierdut în ochii deveniți mare

pe vechile hărți 

comorile erau notate cu x 

vedeai drumul ca o linie punctată

și simțeai în fiecare pas că ai o direcție 

dictată de busolă 

dar când îți aleargă inima

pe harta corpului

atunci știi

că bubuitul din piept încă mișcă sânge 

emoții 

imagini

sălcii în vânt 

și ancore 

lăsate prea mult

într-un loc marcat cu x

balotează, baby

ascunde-ți gura cu palmele

nu lasă nicio frică să scape

din fiecare cuvânt întortocheat 

fă-ți biserică 

roagă-te 

zdrobește-ți capul de primul perete

vezi sentimentele 

prin paharele roșii cu un singur picior

și diseară 

lasă-ți tricoul neclar 

și ochii tulburi și mintea sinceră 

mușcă-ți pumnii și degetele și pielea

umerii desenați și buzele uscate

pe fiecare pliu al bumbacului

ceartă luna

împărțită în doi

lasă vinilul să fie un zgomot

în pașii rapizi ai timpului de-acum

ia-ți timp și înghite încet 

angoasele berile foile scrise de demult

bețiile vinovățiile durerile

spasmele din mijlocul nopții 

și mijlocul camerei

întunericul mirosind a nou

teama părăsirii unui furnal

din care fumega

o porție de mâncare reîncălzită

acum balotează baby

pășește mai sigur privește spre orizont

pe piele-ți sunt urmele fiecărui trecut

din cuvintele venite drept

fă-ți un altar 

suie pe el și dă-i foc 

dansează și râzi și te bucură 

în anii deveniți secunde

prezentul se vede albastru

magmă

nu am ce să îți zic

doar să mă erup pe interior

privesc în inimă ca-ntr-un crater

văd sângele - lavă căutând ieșirea

prin fumul ridicat în cercuri

privirile se sting

mirosul de piele bătută de soare

alunița uitată pe umăr ca-ntr-un punct de suspensie

ochii uitați și priviți și lăsați în întuneric

foile smulse

buzele lipite de tatuajul cu natură moartă

totul bubuie în ritmul vulcanului cardiac

văd soarele - topor în amintiri

plimb pe gâtul sticlei tăcerile de ieri și de azi 

sub umbra mea cresc demoni 

mai mari decât crestele munților 

hrănesc cu pucioasă

adap cu cenușă 

acopăr trecutul cu tunete

din depărtări

Nina erupe în piele cuvinte vechi

joie de vivre

arunci cu hainele în mijlocul casei

tapetul cu palmierii din Bahamas se leagănă

la ultimul pahar de vin în doi

zburai spre Franța și Scoția și Honolulu

organizai în creier 

sărituri cu parașuta din fiecare inimă

spuneai că vezi apusul mai frumos în alte zări

și-acum arunci cu haine

le vezi cum plutesc în aer

precum petalele cireșilor japonezi

prin hăul căscat în tavan

ploile vin în cantități tropicale

cu ultimul tricou

ștergi fruntea și părul și pari ca ieșită

din Oceanul Indian

din urma fiecărui pas

se nasc fluturi și papagali

gheparzi amușinând trecerile dintr-o cameră

într-o savană privită prin ecran

pe umărul lăsat descoperit

sunt tatuați Everestul și Mauna Kea

Nilul și Amazonul

Babilonul Sfinxul

Cusco și Bethleemul

și-acum arunci cu haine

polare rochii canadiene

paltoane pentru toamnă la New York

șuba siberiană kimono-ul imperial

le învolburezi culorile ca-ntr-o tornadă 

îmi spui că viața e o plictiseală 9-17

că fericirea e elementară în numărul de pași 

lăsați pe plaja Copacabana

că dansul se simte mai bine în Buenos Aires

și jazz-ul în St Louis

că joie de vivre e doar privind

ceva ce nu poți avea

pe dușumeaua simplă

adun hainele și pun ecusoane

-să ai grijă de tine

să mănânci să bei să simți să iubești-

încui poarta și ușa

sting becul

te privesc pentru ultima dată în ochi

joie de vivre

cum ai spune tu

lethal lust

sunt un om cu palmele prea mari

pentru brațe prea slabe

am ochii încastrați într-un craniu

despre care doctorul spunea că e unic

pe piele port cicatricile lăsate de fiecare trecere

a timpului a apei a vântului și a focului

și încă aștept urma pământului să acopere totul

prin fiecare pas legănat în iarbă

las culorile să devină mai șterse și fericirea mai fadă

pornesc plin de entuziasm fiecare provocare

descopăr finalul și cad în abis

îmi latru fiecare dorință

încui orice fereastră

sting becul și inima

adorm gândindu-mă la trecut

sunt un om care ascultă liniștea

pe scândura asta numită viață

las în urmă doar pucioasă și venin și urlete

rânjesc privind viitorul speriat

sunt omul întâlnit la colț de stradă 

cerșetorul legat la ochi

vânzătorul ambulant de unde pornește mirosul durerii

biciclistul cu pletele în vânt și mâncarea în spate

preotul rupând turta mirilor

sunt sfântul și păcătosul și tată și frate

bunicul unchiul iubitul

șarpele încolăcit pe mărul lui Adam 

și Mântuitorul 

din irisul meu

monștrii se nasc și fac copii și mușcă din suflete

văd viitorul în toate viețile 

pe piept e desenată apocalipsa

foametea

războiul 

boala 

moartea 

am în haine numai miros de tămâie 

pucioasă

și frig

pe pământ

am lăsat cicatrici

și-un pom uscat

incipit

am strâns toate durerile într-o piatră 

de mărimea unui pumn

sau al echivalentului din piept

bem de-o parte și de alta a vieții

privim în spate

culoarul pe care ne-am sărutat scăldați în lumină

-miracol al ținutului de mână-

în față e căderea din rai

am strâns toate cuvintele într-o hârtie

i-am făcut fundă și am aruncat-o spre

tălpile tale lipite de dușumea

câteodată

urma lor miroase a cerneală

privim de-o parte și de alta a vieții

bem viitorul având gâtul uscat

din lichidul ăsta alunecat spre măruntaie

se nasc inimi cât un purice și frici și îndoieli

închidem ochii pășind spre prăpăstii

și din cădere zburăm

avem între noi doar un univers valsând

împreună

devenim rugăciunea spusă de copii în fiecare noapte

crema de zahăr ars a bunicii

poveștile bunicului fumând în prispă

scrisorile de dragoste ale părinților

și file goale

în care să începem un jurnal

am strâns toate fericirile într-o inimă

și am lansat-o spre cer

deschizând ochii

ptsd

aici

e lipsa luminii

e simfonia a 5-a a lui beethoven

e cântecul toamnei lui verlaine

semnul victoriei și marea scăldată în roșu

norii subțiați de ploaie și vântul ridicând nisipul

peste fiecare ochi deschis

privește absurdul

aici

e tăcerea crudă a așteptării

mirosul focului și al iadului

târșâitul pe burtă și senzația de sete

spargerea cerului în cioburi sonore

naufragiul

vortexul

respiratul sacadat

înghițitul fricii și al morții

venind călare pe tun

și din fiecare schijă

se aud numele noastre

asta-i pentru Jacques

asta-i pentru Fred

asta-i pentru Bill - 

pe fiecare listă 

suntem doar numere aflate într-un viitor cimitir

aici 

e vuietul sirenelor chemându-ne spre nemurire

aruncăm căștile și urlăm spre valuri

din spate se nasc milioane de puncte de foc

prin pielea noastră pârguită

unele trec precum cometele

aici

liniștea ne îmbracă mirosind a alge

și bocanci uzi și scrisori nescrise

pe fundal

semnul victoriei 

e o față privind spre trecut

tsunami

sunt putrezit

exact ca floarea veche uitată în vază

ca raza de soare

atingând pielea în după-amiaza

când ne-am îndepărtat

precum continentele

cutremur tăcut al inimii

sunt putrezit

cumva

mi-am rostogolit viața pe sub umbre

ca un măr uitat în podul casei

nimeni nu a întrebat de acea pierdere

când toți râdeau și zâmbeau

și aveau vise crescându-le în ochi

sunt putrezit

precum un marinar fără mâini

și picioare

și inimă

fără oase și piele

ca o paiață

privesc micile mele secunde de viață

înecându-se în acel nenorocit de tsunami

format din căderea mărului

în ultima derivă a continentelor

purgatoriu

am făcut curat așa cum îți plăcea

am dat cu aspiratorul

chiar și în spatele pozelor

din praful lipit de colțuri

cădeau fire ca visele

cumva

dispăreau înghițite de vid

am șters fiecare oglindă

și umbrele tale le-am șters

văd în sticlă

numai ochii mei goi căutând două brațe

și-un petec de inimă

am spălat podeaua de fiecare durere

am ceruit parchetul am deschis geamurile

prima gură de aer proaspăt mi-a întors stomacul pe dos

uitasem că există și altceva

în afara parfumului unei piei plecate

am dus sacii de gunoi plini cu cărți

cu hărți cu inele și brățări 

cu haine purtate prea mult de tine 

și prea mult strânse de mine

cu munți cu valuri

cu rugăciunile zilnice 

-sentimentul de acasă în miros de tămâie-

am făcut curat 

într-o casă goală

catastif

unu

mă trezesc

mănânc

și adorm

pe aceeași simfonie a lipsei de căldură 

mirosul de portocală al fiecărei dimineți

a dispărut înainte să închidă ușa

în toate cutele lăsate ca un mesaj ascuns

domnesc frânturi de biblii albe

exact ca oasele lăsate în deșert

doi

inspir

gândesc

și expir

căutând piesele lipsă din puzzle

pe umerașe sunt amintirile unui mit

căderea zeilor spre infern

undeva

patru călăreți își scot coifurile

în lumină

cercul se închide

trei

privesc

tac

gesticulez

încă văd viitorul în trecut

pe scaunul lăsat liber

aranjez biblia și zeii și fiecare umeraș

miercurea cenușii

"Adu-ți aminte, omule, că din țărână ești, și în țărână te vei întoarce"  (Geneza 3,19)

ți-a rămas inima pe geam

desenul copilului așteptând ploaia

în spațiul strâmt dintre aorte și vene

ascunzi bubuielile minții 

copilăria și moartea

liniștea sacadată a gerului

când pe frunte se lipeau sărutări

adormind în rugi

printre dungile desenate cu degetul

lumina străpunge retina ca un ciob

în spațiul nou format 

curge trecutul cu 16.685 de poze pe secundă 

golești din creier bucurii zâmbete 

palma aia alunecând pe obraz

când primăvara se învelea în părul ei

sau

când toamna era o simplă frunză 

unind brațe 

închizi pleoapele

în căldura prea timpurie a respirației 

vezi lacul în care înotai - deșert de valuri negre

pe maluri alunecă șerpii mușcând din apă 

viață mugind a furtună 

prinzi cu palmele balustrada

expiri tot veninul 

plămânii tăi au consistența unui cocon

în ruperea crustei

năvălește cenușa ultimului drum

și acolo

în spălarea pe față cu vechiul

pe fruntea ta rămân urmele unui sărut 

cândva 

desenai inimi pe geam și le dădeai viața 

acum

cauți o viață pentru tine

scurtătura spre rai

când mi-e dor de respirații

închid ochii și zbier înlăuntrul meu

am acolo strânse

venirea plecarea dorul

hanoracul purtat de tine 

când lumea era doar o cârpă 

pe care îți stergeai bocancii

libertatea de a păși spre necunoscut

întuneric în care ating durerea

din ecou

se întorc așchii săgetând pielea tendoanele și mușchii

în balta rezultată cu sufletul oglindit

îmi potolesc setea

pe marginea prăpastiei

lipesc palmele de frunte și mângâi tâmplele

simt cum mi se usucă prezentul

pământ sărutat de molimă

în atacul de panică

reușesc să respir

venirea plecarea dorul

parfumul pielii admirate de alunițe

numele lui Dumnezeu

și al mamei

în cădere

țipătul meu

e-o scurtatură spre rai

icar

mi-aș dori o casă

în care să încui toate fricile

când aș ieși pe stradă

în buzunarele paltonului

nu aș mai găsi dureri și scrâșnet de dinți

sau

dorul ăla de trecut

când jumătate de zi

clipeam spre ochi închiși

de la înălțimea de 174 de centimetri

soarele ar fi mai pal și fericirea mai clară

acoperișurile

doar picături de ceară

adăpostind poze blurate

din toate pocnirile de frânghii ce leagă visele

fiecare om ar culege priviri spre orizont

prin dâra albastră a căderii 

aș găsi copilăria plângând 

înconjurată de frici

cristelniță

arunci amintirile alandala

buruieni crescute la colțul cerului

deschizi pumnii și prinzi toate lacrimile din lume

picătură

cu

picătură

până când palmele 

sunt lacul unde te lepezi de păcat

ștergi fruntea

aceeași pe care o lăsai sărutată în nopțile vechi

ai acum doar pământ între riduri

canale acumulând fiecare petec de durere

strat

cu

strat

sapi după fericire

pe ștergarul înflorit cu buzele ei

lași urme spre rugăciuni

crezul în care sperai

e doina ascultată pe întuneric 

când noaptea se ascunde

sub buruienile alea crescute

mirosind a mântuire

dezlegare

când îți spun că vreau să stăm 

îți spun că nopțile devin mai reci

și lumea e un abis în care ne vârâm visele

că sunetele auzite pe stradă

sunt doar țipete de copil pierdut de părinți

că inima e doar o dungă roșie în zig-zag

și sărutul pe creștet

e liniștea de dinainte de somn

și sub patura de stele aruncată pe cer

îmi strivesc fricile cu alte frici

durerea de a pierde gustul

orbirea de furie și dezamăgirea de a râde

în fiecare clipă

contorizez momentele când priveam tavanul

ca o pânză pe care proiectam zigurate

temple biserici și altare

sacrificam acolo toate cuvintele murdare

libertatea de a alerga spre fericire

-aseară am băut până la blackout-

din mine s-au rupt lianele alea care îți agățau amintirea

văd un orizont neclar

din razele pe care mai ieri aruncam năvoade

au rămas doar fulguiri vechi

unele se lipesc altele se topesc

urma lor a rămas ca o cicatrice lăsată la uscat

sub toate bușiturile astea de scântei 

mă chircesc și spun alte mantre

alte rugăciuni alte incantații

mă lepăd de fiecare urmă de buze rămasă pe pielea mea

și închid ochii sperând la altă zi

când îți spun că vreau să plecăm 

îți spun că nopțile devin mai lungi

și lumea nu dă doi bani pe sentimente

vrea doar șocul ăla al terminării

când ai ochii dilatați

și trupul rămas ca un câmp de război

cu sunetele unui copil înarmat și pe moarte

țipând după ultimul sărut pe creștet

plethora

în rarele momente când zâmbești

din ochii tăi se nasc pașii copilăriei

cerul ăla cristalin și seceta mirosind a ars

tropăitul cailor pe singurul drum asfaltat

bocancii mei lipindu-se de zăpadă

și oftatul bunicilor în cana de ceai

și în fiecare moment agățat de colțul buzelor

aud clopotele bisericilor

râsetele alea aruncate în joacă

atunci când omătul ne îmbrăca pielea în roșu

și carnea în frig și hainele în gheață

pe fiecare milimetru al surâsului tău

dumnezeu devine un om și plânge

devine păcat și se împărtășește

din toate astea

lumea uită să facă rugăciuni

în rarele momente când râzi

peste mine se prăvălesc meteori și galaxii

vechile piese pe care dansam beți

neoanele alea suspendate precum steaua polară

am în față doar lumina 

călăuzind un pustnic spre mântuire

și în fiecare moment când ne oprim din rotiri

privesc apusul lipit de podea

văd în el toate culorile tale

cicatricile devenite linii

sunetele transformate în respirații sacadate

și formele înnoite în zâmbetul ăla

pentru care devin om

și plâng

și mă împărtășesc

patriarhat

fericirea e când palmele se lasă lovite

și cearceafurile miros a stele

a cărbune și alabastru

a sânge închegat pe o zgârietură de cuțit 

când corpurile deveneau site pentru vise

oamenii își spovedeau viețile

în aceleași melodii sfârșite pe nota sol

eu făceam din fiecare inimă 

niște bărci unde lăsam ploile

să le inunde

fericirea e o lumânare în seara de înviere 

când dorurile se transformă în gloanțe

și durerile zac secerate în aceeași baltă

din care ai sorbit amarul metalul

și fiecare derivat din venin

când clipeam

vedeam trecutul zburând ca un corb

ca un pumn trântit de masă

când intri în casă și ciorba e rece

și pâinea e tare și patul gol

când femeia aia a plecat

a luat cu ea și focul lui prometeu

rânjind mocnit în pieptul umflat

de cuvintele șuierate a înjurătură

în răcoarea care mă urmărește ca o umbră 

fericirea devine somnul ăla chircit

când numeri secundele cu spaimă 

și stai 

și îți descoși firele alegerilor 

până ajungi la nodul gordian

de unde toată viața 

te-a schimbat într-o simplă târâtură

de suflet