ăsta sunt
am frici mai mari decât
zborul rândunicilor în toamnă
când privesc cerul
din mintea mea curg bolovani mari
cu întrebări catastrofale
despre viață
despre lumină și întuneric
despre pumnul în care strângeai
praful mirosind a copilărie
am în mine temeri
unele sunt catapulte mari prin care
îmi transform inima în stânci cu care sparg ziduri
unele sunt praștii cu care îl omor pe Goliat
unele sunt Goliat picând lovit în tâmplă
de multe ori
cerul devine doar o scenetă
în care sunt actorul principal
actorul secundar
și femeia de serviciu
care împarte bomboane fiecărui spectator
la ieșirea din sală
am speranțe mai multe decât oricare om
pe unele le păstrez încuiate în mici sertare
alături de primele lucruri aflate pe pământ
-mirosul mamei al tatei
al pustiului din care am fost creat-
câteodată
închid ochii și simt în nări prima moarte
mirosul ăla dulceag și vechi și a toate și a nimic
celorlalte speranțe le dau frâu liber
pe fiecare piesă pe fiecare bucată de perete
pe fiecare pahar de vin scurs la lumina lumânării
când ea se îmbracă în fața mea
cu săruturi și fericire
și liniștea ne pare
doar o conversație între inimi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu