după amiaza asta cinăm în iad
ne strângem sufletele în pansamente și tânjim după cioburi
în ele privim toate trecuturile unse cu undelemn
miroase în camera asta numai a salcâm
peste pielea mea se aștern umbre
fiecare respirație cade precum o smoală
-aveam un autoportret lăsat la uscat-
și noi suntem aripi de vrăbii
tăiem răsăritul în sori și umeri de zei
sub patul ăsta în care ne purtăm visele ca atlas
sălășluiesc draci îmbătați de arșița inimii
cearceaful se mototolește sub pașii albaștri
-pensula asta îmi face ridurile prea adânci -
din pumnii încleștați a sete
se întind fire de nisip ca în clepsidre
pe fiecare stâlp numărat până la cer
sunt amprente de gol și ochi închiși
vin șoarecii albi și gustă din carne
omizile devin molii și întuneric și boală
-uite ce frumos e unghiul ăsta pentru moarte-
și fiecare șoaptă se lipește de inimi
cu lacrimile înnod un pod peste orbire
mă trag spre lumină precum un univers nou
sub tâmplăria asta în formă de cruce
oamenii se nasc în continuare visând la nemurire
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu