partitură

încă nu știu

dacă soarele își dă întâlnire cu satul

sau cu amintirile astea crescute ca buruienile

femeile își fac cununi și stau lipite de porți

bărbații stau lipiți de pământ și îl îmbată cu sapa

și peste toate

ultimele clipe dinainte de răsărit

devin cârduri mari de vrăbii săgetând norii

încă nu știu

dacă în copilărie citeam în stele

din fiecare constelație inventam povești

-aici ursa mare înghite steaua polară-

priveam tot negrul ăla ca fiind un clopot de oțel 

în el regăseam istoria scrisă sub o lumânare 

tot ce știu 

e că pașii devin mai rari atunci când căutăm brațe 

în secundele monolitice în care suntem înfipți 

uităm să privim întunericul 

uităm să îmbrățișăm răsăritul 

uităm partitura asta tâmpită 

în care do-ul e clar mâzgălit aiurea

când 

de fapt

toată viața am rezonat pe re

sau pe mi

sau pe fiecare amărâtă de notă ascunsă 

după prima pagină 

în care erau desene cu buruienile cât casa

și soare îmbrățișat de femei și de bărbați