Viața nu e soare, știi?

pășea ușor,
sub tălpi îi scârțâiau băltoacele
pline cu nuferi de omăt,
pletele-i fluierau în vânt,
se înfricoșa toată lumea
când îi zărea ochii prea albaștri,
ciobiți dincolo de retina
pe care se proiectau sufletele
viitorilor morți.

nu își atingea niciodată pielea albă,
își proiecta peste umeri
pelerine întinse din pene de corbi,
și acum aud croncănitul lor,
janic imn de înmormântare
prin fum, ceață și aceeași lumină
prin care mi s-a spintecat viața
în părți reprezentative
pentru sufletul meu.

mă refugiez în subsolul viselor mele,
iau în brațe ființele palide, reci
și le fur sufletul,
poate așa o să am parte
de vieți diferite,
trăite prin spasme ori treceri covârșitoare
de la stadiul de embrion
la cel al omului neîmplinit.

iar ea, ea se bucură,
rânjind haotic, cu brațele pline de viermi
și pământ prea negru, prea tare,
mă târăște de un picior, julindu-mi
ultima pereche de mănuși
în care prinsesem
viața plină de parfum
sau soarele grena al apusului.