Iluziile se vând prin ochii Ninei

ultima poezie din seria Nina


îmi simt tâmplele
bubuind sunete
și nimicuri,
am stat prea mult cu gândul la Nina,
mă scufund în cada ciobită,
apa clocotită
mi se lipește de obraji și palme,
am senzația că totul se reconstruiește
în jurul acelorași ciorapi albi
fugiți prin băltoace
și timp.

din fața ochilor,
Nina își pierde identitatea,
se confundă cu alte femei căzute în genunchi,
cerșind iertări simbolice,
rupte din aceeași imaginație bolnavă
creată de aburii tăcuți, luminoși,
revărsați din pleoapa umedă,
drum imperfect ales
spre amintiri rostogolite
cu poze și zgribulituri
de iarnă.

nimeni nu mă crede,
Nina nu e reală, nu,
ea cerșește lacrimile transformate în coifuri
și le inundă cu sentimente arse,
lucruri mărunte, fără durere,
din venele plăpânde
îmi pulsează mii de inimi,
universul se aliniază pentru mine,
din sertarul cu aromă de cireș
scot lame ruginite,
îmi spintec șira spinării
și las sângele să respire,
poate odată cu el
imaginea ei se contopește cu aburul
abia depus pe oglindă,
șters mai apoi cu mâneca verde
a cămășii aruncate în alte imagini
pe sub pat sau printre ramurile de cais.

mă risc, alunecând în prăpăstii,
oamenii or să își trăiască visele
prinși de scaunul rotativ,
alegând elefanți tropăind emoții
sau bând același cocktail persan,
în timp ce eu, eu mă lupt cu altceva,
sculptez din cuvinte femei
cu alt păr, cu alte buze,
ochi, mâini, coapse
și le încarnez în Nina,
găsesc parfumul cafelei
în orice loc pierdut,
mai ales lângă blocurile sparte,
e-o senzație de armonie când îți tai aripile
și venele
și sufletul,
aruncând bucăți
spre amintirile înfometate.

știți,
poate că totul se închide azi,
Nina a fost, Nina va fi,
prezentul e mereu schimbător
dar nimeni nu își bate capul cu asta,
nu, voi sunteți aiuriți,
priviți realitatea în față
și vă aruncați spre ea ca lupii,
în timp ce eu, da, eu văd,
simt, ador, sufăr, plâng altfel.

desen realizat de Georgiana Ionita