Cu Nina ascultam morţii

când a murit
i-am băgat două cuie în cruce,
îmi aduc aminte şi acum
vorbele ei aruncate în ninsoare,
era miez de iarnă,
doar începuse să fulguiască
şi noi ne plimbam
prin cimitirul Bellu,
purtând paltoane negre,
lumea ne confunda uneori
cu mesageri ai morţii.

Nina începuse să râdă,
să plângă din nimicuri,
se schimba în ea
toată ordinea firească a lucrurilor,
devenea femeie
şi nimeni nu putea opri timpul,
uneori se ruga în genunchi
să mai rămână ca la optiş'pe ani,
mergând la petreceri
unde nu cunoştea pe nimeni
dar se distra cu toată lumea.

dimineţile nu mai stătea tolănită în pat
precum mâţa văzută azi
pe gardul vecinei cu un ochi vânăt
(bărbate-su o bate zilnic),
se ridica absent, bea cafeaua
cu grijă omului pregătit
de lungi şi chinuitoare
idei plămădite în noapte.

uneori
îşi amintea de mine,
mă privea tandru,
având în ochi tăieturi de gheaţă,
sufletul meu se înspăimânta, nu mai ţin minte
dacă mi-a spus vreodată un "Te iubesc!",
îmi zicea doar că eu sunt de vină,
ţinea la mine şi refuza
să mă calce cu picioarele înlănţuite.

toată povestea ei
o ştiam până în viitor
nu mai aveam idee de alt spaţiu sau timp,
îşi lăsa pe mine toată greutatea inimii ei
iar eu o încălzeam cu sărutări pustii,
în suflet ştiam că şansa e moartă,
pierdută pe undeva
prin canalele de scurgere
al oraşului construit între noi.

într-un final am închis sticla,
m-am îndreptat de spatele gol şi încins,
am luat crucea şansei
şi am pus-o drept căpătâi luminos
în faţa inimii,
bătând două cuie.