Picioarele-i erau reci

ciugulea din fiecare vârf de unghie
ploile de primăvară cu fulgere,
își subția talia
până când printre coaste
puteai să numeri mecanismul
ceasului ei biologic,
firele negre se împleteau cu mușchii
provocându-i poticniri în fața oglinzii
în care se admira
atunci când își spunea rugăciunea
cu glasul zgâriat cu pene.

se tolănea în pat,
moțăia îmbrăcată în rochia de seară,
aia neagră, jupuită pe la umeri,
nici ea nu mai știa de câte ori
a zis că o aruncă
peste gardul năclăit cu praf,
lângă pat
rămâneau coji de portocale arse,
folosite pe post de scrumieră a sufletului,
mai ales în zilele cu cer senin,
atunci când oamenii uitau de rugăciuni
și mușcau din merele ionatane.

păstra în sertare
poze cu ultimii ei amanți,
le scotea cu grijă,
poate pânzele de păianjen uitau să se rupă,
plângea și privea cu jind
fețele cunoscute, uitate în alb-negru,
despica amintirile și le mirosea cadavrul putred,
poate în viitor va reuși să asculte Sonata Lunii
având în picioare adidași
și nu pantofii albi
cu tocul rupt,
prin care simțea cum rugăciunile
sunt tot mai reci.

din ea nu a mai rămas
decât rochia neagră, jupuită la umeri
și cartea cu rugăciuni închinate iubirii
pierdute prin ninsoarea muzicii
ruptă în sonete.