Nina nu visează lacrimi

astă-seară o nasc pe Nina
parcă îi și văd viața
scursă printre sticlele goale
și barurile pline
cu bărboși năclăiți
ori tocilari virgini.

uite,
simt în mine
cum lovește cu picioarele
cerebelul tocit,
mă arcuiesc în spasme
de motan aruncat la canale
și uite-așa,
Nina-cea-fără-de-noroc
va crește fără sânul drept
(care a fost amputat)
pe lângă grămezi
de șobolani morți.

nu mai țin minte
de câte ori îi voi spune
să lase naibii școala
și să se apuce de măturat
străzile sub luna plină,
parcă totul prea se rezumă
la a învăța despre Machiavelli
sau Einstein,
dar noi, noi când învățam
despre noi?

săraca Nina
își va aranja mereu șorțul,
se va șterge pe mâini de praf
și îmi va privi craniul despicat în două,
râzând de viața mizeră
a celui care s-a crezut
zeu.

știi,
rămâne să îi spun când va crește
că toți oamenii râd prin minciuni,
oare când plângem
mai suntem serioși
sau ne prefacem lacrimile
în coifuri
adăpostind gânduri
fără rost?