Nebunia își strânge aripile

se arunca în diferite arpegii
pe diferite note de subsol,
mâna ei își urnea pixul
de pe un vârf de deget
pe un vârf de buză
și nimic nu era la voia întâmplării,
destinul se contura sub sânii ei
precum un șarpe încrustat cu sare,
mă mir și acum uneori
cât de bine îi stătea îmbrăcată
cu pielea tatuată
în numele meu.

și în fiecare seară
îmi țipa în canalele de scurgere
al informațiilor primite prin sunet
toate maladiile, bolile și nebuniile ei,
vedeam pereții zgâriați cu alte unghii,
știam că e ea
și că ascunde în podul casei
păpușile matrioshka primite cadou
de la pescarul lipovean
murit pe țărmul mării.

astăzi nu îi mai dau voie
să își expună picturile pe covor,
îl fac sul și las parchetul alb
să îi cuprindă sufletul
cu lanțuri și fâșii de mătase,
eu cel puțin,
voi merge până la aprozar
să cumpăr vinul acru
pe care îl voi bea
privindu-i părul coborât în bernă,
legătură extremă
cu zeii.