Nina îşi trădează paltonul

pe lângă noi nu au trecut anii,
aş sta şi acum să-ţi cerşesc buzele,
doar că inimile noastre nu mai bat împreună,
cam aşa ceva îmi spuneau ochii ei
când am zărit-o pentru ultima oară
pe un pod abstract al Dambovitei.

purta acelaşi palton roşu, acelaşi păr roşcat
înfoiat de vântul primăverii,
din mâna cu degetele lunguieţe
se prelingea un copil,
nu semăna cu mine
şi îmi era ciuda,
am crezut că închizând ochii
el va dispărea,
precum şi timpul, spaţiul,
copilăria, armata, totul.

din pleoapa dreaptă
îmi cad amintiri cu aroma de susan,
se preling pe gât, umăr
şi vârfuri de unghii
târşâite pe balustradele
şi băncile cu lemn de nuc
pe care încheiam pacte cu mine
jurandu-mi să o revăd pe Nina
cu o îmbrăţişare,
aceeaşi în care ne contopeam ochii,
auzul, mirosul
şi durerile.

până la urmă,
Nina şi-a văzut de viaţă,
a ales să fie banală,
mă întreb mai tot timpul
despre cum ar fi fost
cu ea lângă mine,
trântind uşi şi geamuri
acolo, în cămăruţa din strada Adio,
numărul patruzeci şi doi,
poate că ar fi făcut patul
îmbrăcată cu nimic altceva
decât cămaşă mea verde,
purtând ciorapii albi, de cais,
prin vene i-ar fi curs
vinul băut cu o seară înainte
la restaurantul mediocru
unde mă duc şi acum,
în semn de solidaritate
cu inima mea.

deschid ochii,
o văd plecând pe sub castanii goi,
nimeni nu o cunoaşte în detaliu,
sculpurile lui Brancusi
sunt mici copii,
nu o să mai aibă nimeni timp
să îi asculte aiurelile despre viaţa, moarte
şi mitologie
debitate pe balcon, înfăşurată în fum,
râzând, cu părul înfipt în coaste
şi sâni.

strâng paltonul descusut,
mă aşez pe banca vopsită cu gri,
iau o foaie în mâna
şi încep să strig:
Dumnezeule, iartă-mă!