Caisele coapte au credință în Nina

oprește noaptea,
vreau să cobor,
îmi răsună și acum în ochi
ultimele șoapte,
m-a sărutat așa, rece
și între buzele ei
mi-am simțit toată moartea
învăluită cu picturile arse,
Mona Lisa se îmbrățișa
în colțul din umbră,
prin vene simțeam cum alunecau
spinii și cioburile tăiate
în diagonală.

nu a mai privit în urmă,
mi-o amintesc pe Nina
cum căra bagajul
în care își ținea ciorapii albi,
parfumați a caise coapte,
mi-e dor să o caut,
jucându-mă pe pielea ei
tăbăcită de la atâtea atingeri
ale buricului din deget,
amprentele mele
știu că își au locul acolo
și se invinețesc a durere.

bântui prin parc,
un alt cadavru smuls dintre oameni,
băncile numerotate de la unu
la doiș'pe,
treiș'pe e cea unde ne-am sărutat
pentru prima dată,
Nina purta cizme făcute din gamba mea,
părul îi flutura aiurea,
parcă se înălțaseră pânzele
din corabia piraților,
nu mai țin minte
dacă am dus-o acasă la mine
sau am rămas beți acolo
până a doua zi de dimineață.

uneori,
îmi povestea despre tatăl ei,
un nebun și el, la fel ca și mine,
și-atunci mă plesnește parfumul
de caise coapte,
mi se face dor de pânzele arborate în vânt,
pânzele mele, zgâriate cu pensula
au rămas mute, țipând la guguștiuci,
așteptând parcă
revenirea ei
în camera încuiată cu lacăt
și grilaje la geam.