prin mâna mea se perindau cheile
de la toate apartamentele în care mi-am lăsat parfumul,
erau câteva sparte cu barosul
și parchetul zgâriat mirosea a alcool,
eu stăteam în pragul ușii,
începusem să plâng și să arunc țipete din mine.
răgușeam sunetele înainte să atingă pereții,
scoarța de var se spărgea dureros,
aveam în cap doar imagini cu oase scrise
și cu scrieri satanice,
doar asta vedeam în fostele mele ziduri de rezistență,
prin geamul spart scâncea o melodie,
avea gust de lemn scârțâit în măsele
sau frunzele abia pocnite din muguri
se scuturau de frig.
nimic nu mai e ca de obicei,
cobor scările ridate de greutăți,
mi-aduc aminte cum căram pe ele stindarde,
imnuri patriotice și ode pentru cei morți,
libertatea mea e condiționată de ei
și nimeni nu mai știe să scrie istoria
cu sânge.
ies din blocul căptușit cu gloanțe,
afară se sperie streșinile și plâng,
am chef doar să stau și să citesc porcării,
să îmi compar viață cu nimicurile alea,
să zbier la frunzele putrezite, la crengi,
la fruncte,
mai ales la ultima felie din mărul lui Adam,
pierdută pe undeva prin cameră.
strâng în brațe durerea mea goală,
calc greoi pe asfaltul ud, pictat de zăpadă,
ridic ochii și privesc timpul trecut
al vremurilor viitoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu