fredonam cuvinte rezonând a moarte

spărgeam în mintea mea
măsele de fildeș,
zburau pete de sânge
maronii închis,
îmi suflecam mânecile și primeam lovituri,
se zdrobeau cranii de cristal,
uneori rămâneau urme de dinți
și de unghii
pe pielea zbârcită de timp,
uitau oamenii să respire
și își sugrumau toate coastele
de adierea vântului tăcut și fugar.

în depărtare se auzeau țipete,
îmi explodau tâmplele,
mă chirceam acolo, pe icoanele pictate
cu mâna unui pui de om,
luam între degete ultima cruce de argint
și începeam să mă rog,
lângă mine se așezase un înger
împușcat între omoplații aripilor,
mi-am luat redingota,
am tulit-o pe lângă clopotul
răsunând a moarte.

peste tot se lipeau globule roșii
de parchet, tavan, cer, pământ
și cruci și sfinți,
urlau în mine gramele de adrenalină,
uitasem să trăiesc, să alerg, să mor,
din pletele morților se desprindeau fluturi
înlănțuiți cu fire negre,
mă speria tăcerea cadavrelor,
absorbeam secundele de viață
precum un om legat de un ștreang.

scriam pe bocanci ultimele cuvinte,
le reciteam înainte de fiecare sinucidere,
îmi tremură mână iarăși,
o să aleg saltul din etajul minții,
pământul miroase a primăvară și verde
împroșcat cu sânge.