Dulciuri și frânghii

sursa foto

Vreau să mă sinucid!
De câteva zile, creierul pocnește cuvintele astea în tâmplă, încât mă trezesc în fiecare noapte și îmi verific litri de sânge din corp. Tremur în fiecare dimineață și nu știu dacă e de la frig sau de la frică. Mă simt atât de amorțit, de rece, poate că sufletul meu și-a ucis trupul și acum își vrea iertarea prin moarte. Câteodată, mă reped până la sertatul de mahon, verific tubul cu medicamente, vreau să văd dacă mai e întreg, sper să mai fie întreg.
Sorb acest vreau să mă sinucid în doze mici, am început să mâzgălesc pe hârtii numai cruci și numele meu cum se scurge de pe ele, mi-e teamă că o să clachez și o să fac rost de vreo doi metri de frânghie tăioasă, or să îmi rămână urme pe gât și limba scoasă, înmormântarea o să fie pe o ceață groasă, nici măcar lumânările nu vor putea să îmi vadă chipul. De fiecare dată când rămân singur mă lovește dorința de a-mi imagina lacrimi ce nu-s ale mele, încep să mă doară ochii și nu reușesc decât să revin la aceleași patru cuvinte, devenite rugăciuni banale, în tonalități majore, minore, cu bemoli, cu diezi, încerc să mă strig, să caut originea pielii pe care stau întins.
Covorul din dormitor e pătat cu cenușa din seara când, într-un moment de nebunie, mi-am tăiat și ars toate foile pe care am scris mare și grețos aici se odihnește un rob!, mi s-a făcut rău și am fugit în podul negru, era o spărtură în acoperiș și vedeam vechea vioară a tatălui meu. Scârțâia că dracu', i-am pus corzi noi și am folosit-o pe post de sunet sosit din timpuri în care nu mi-ar fi fost frică să mă arunc în apă legat de picioare cu doi bolovani, poate că peștii ar fi avut și acum bucăți din oasele mele putrezite.
În fiecare week-end aveam sesiuni de terapie cu bucata de lemn agățată de un pilon, o priveam cu o concentrare ireală, mă enervam și începeam să înjur acolo, reveneam pe balotul de paie și îmi schițam în cap idei despre cum ar putea corzile alea de metal să se lege de corzile mele vocale, să se unească prin piele și tendoane și vene plesnite. Apoi, închideam ochii și dormeam câte opt, nouă, zece ore până dădeau ai mei de mine și mă înveleau cu vechiul halat al bunicului meu, mirosea a tutun prost din alt război dus cu el însuși, nu mă trezeam decât a doua zi de dimineață, sărutam imaginea prinsă în fotografii, mă-mbrăcam cu o pereche de blugi rupți în genunchi, hanoracul era mucegăit, nu îmi pasă, nu îmi pasă, fugeam până la cimitir și rupeam crengile de la fostul meu coleg de generală, s-a-mbătat și a murit ars de viu, mi-e dor de el, aduc cu mine o sticlă de vin și o beau pe toată lângă crucea lui, pe urmă plâng și îi spun că viața e grea , e o zonă din care, dacă scapi, ești fericit, îmi las acolo câte o bomboană, cred că deja i s-a aplecat și lui de câte cutii are acolo.
Pe drumul spre casă mă loveam de toate gardurile, îmi reveneau în minte alea patru cuvinte blestemate, țipam pe stradă lua-v-ar dracu' , ele se repezeau tot mai adânc și tot mai des, la colț vedeam mereu același puști de doiș'pe ani cum trăgea dintr-o țigară de parcă aia ar fi fost ultima lui suflare, îmi părea rău de el, o să moară banal, nu o să știe cum e să faci parte din sinucigași. Începeam să râd, el se speria și pleca, mă înjura de cele sfinte, eu îmi târam picioarele pe asfaltul încins, era prea cald, nădușeam mai rău ca într-o seară de dans hipnotic cu generațiile tembele ce vin din urmă. Eram atât de alb la față, poate că îmi era rău, poate că nu, abia mă țineam de garduri și nu mai știam cum să ajung acasă. Pierdeam ultima rămășiță de gândire, mă răvășeau toate gândurile, se înnodau de mine precum frânghiile spânzuraților, ajungeam în lațul greoi, în mâna stângă duceam un pistol cu calibrul de 9 mm, puteam în fiecare moment să îmi zbor creierii, i-aș fi împrăștiat pe șipcile bătrânei oarbe, nu ar fi știut nimeni de mine. Mână dreaptă era încleștată pe un cuțit, crestam pe picioare hieroglife știute doar de mine, începusem să șchiopătez, simțeam gustul de metal și sânge în gură, scuipam gloanțele ascunse sub limbă, ochii mi se închideau atât de greoi încât între două clipiri vedeam toată viața mea scursă printre două pietre de râu, aveam bluza mânjită cu un suflet înspăimântat.
Ajungeam pe scările din fața ușii, ai mei îmi deschideau ușa, mă întrebau dacă m-am drogat, le ziceam că nu, dacă am băut, le ziceam că da, mă aruncau în pat, plin de sânge și praf năclăit, turnau peste mine gheață și apă oxigenată, îmi pansau rănile cu spirt, eu țipam, le ziceam să mă lase în pace, vreau să mă sinucid, ce nu înțelegeți, ei plecau și mă lăsau întins în pat precum un om posedat de diavol, aveam palmele reci și degetele calde. Era în mine o senzație stranie de moarte, plecau din mine, pe rând, cuvintele, semnele, aerul, ultima mișcare din pleoapă, ultima bătaie de inimă, tăceam în colțul negru și mă răzgândeam. Poate că azi nu e o zi bună să mor, e prea cald afară, or să se strângă muștele pe fruntea mea, vreau să plouă, bă, dă o ploaie rece, în mine se refugiază alte cuvinte, semne, mișcări de pleoape și bătăi de inimă. E o harababură în spasmele mele, aud de undeva un țipăt, e al mamei și știu că e ciobit din alt cuvânt, încep să plâng, mamă, nu mă pierde, am nevoie de tine, deschid ochii în sala de spital, perfuziile îmi plesnesc din piele, trăiesc iarăși mamă.
Ajung în același cimitir, iau cu mine o carte și un scaun, mă duc la colegul meu, îi spun că am reușit să mor și să mă întorc din morți, nu există rai, nici iad, e doar frică. Mai dau o pagină de carte, mai aud vântul. Las o bomboană și plec. O să mă întorc într-o zi lângă tine.