durerea-mi înjunghie gâtul,
privesc în oglindă sângele scos pe vârful limbii,
e clar, tusea e o răzvrătire a viselor tăiate
cu oasele crăpate,
din mine se rupe în două
orice întreg căzut pe podeaua umedă,
mirosind a mucegai și clape de pian.
îmi șterg fața cu aburul roșu,
scos din plămâni,
îmi vine să urlu la imaginea oglinzii,
astăzi mi-am jurat să nu mă mai gândesc
la cum ne îmbătam unul pe celălalt
cu parfum contrafăcut pe vapoarele din cadă,
nu, tu nu știi cum e să decupezi în fiecare zi
porțiuni de sentiment,
pentru mine e ceva rațional, reflex, banal,
am ajuns la stadiul în care
zilele se scurg peste mine,
întins pe pătura din mijlocul garsonierei
cu amintiri.
halatul îmi jupoaie pielea cu spini zimțați
și încă mai poartă urmele rujului tău,
poftesc și acum la fumul aruncat de tine pe nări,
aveai palmele încrustate cu brățări ori ură,
din ochii tăi se rostogoleau jigniri
categorisite pe specii,
subspecii, hrană, somn, viață, moarte,
îmi vine să râd și să mă îmbrățișez,
o parte din mine se privește în oglindă
precum s-ar privi în trecut,
am uitat sursele decăderii mele
și stau în fiecare seară câte o oră,
două, trei,
secunde nelimitate,
încercând să spulber în pumni
imagini din viitorul simțit
acum câțiva ani.
prin mine se trece în altă lume,
oglinda e cheia nenorocirilor sparte,
am obosit să mă conving singur
că vechiul corp în care m-am născut
are îmbunătățirile la zi,
iau un ziar, ceașca de cafea
și încep să mă înjur singur.
așa,
în oglindă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu